Pe urmele tatălui

Inspiratul articol al Adinei Popescu „Figura paternă“ (Dilema, anul I, nr. 3) m-a răscolit pentru că am ajuns să mă întreb ce fel de tată a fost tatăl meu. Iar cînd vorbești la trecut despre un om esențial pentru viața oricui, demersul devine mai grav, dacă nu chiar patetic. Dar eu detest patetismul și de aceea, pentru mine, tata va rămîne viu. Sînt treisprezece ani mult? La scara istoriei mari, evident că nu (cu toate că între venirea la putere a naziștilor la 30 ianuarie 1933 și izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial au trecut numai șase ani). Tata a murit rapid, într-o după-amiază călduroasă de sfîrșit de august din anul 2011. Aparent, nimic nu prevestea acest deznodămînt. În noiembrie 2011 ar fi împlinit 62 de ani. Cum și cine a fost tata?  

Într-un fel, tata a fost primul om total din viața mea (și cu cît mi se scurge timpul ce mi s-a dat, tic-tac, cred că și singurul, chiar dacă oameni interesanți și inteligenți am întîlnit de-a lungul vieții cu duiumul, mai ales după ce m-am apucat să organizez evenimente culturale în micul meu tîrg). Trecînd în revistă (și nu prin Inteligența Artificială) atît de multe amintiri, am găsit și răspunsul la această afirmație, depășind schematismul ipotezei „pentru fiecare copil (și) tatăl este esențial“. Fiind crescut în condiții materiale relativ modeste (doar bunicul cîștiga bani, fiind funcționar la Atelierele Centrale din Cîmpina unde se repara echipamentul rafinăriei, dar și al pădurii de sonde din jurul nostru, iar bunica era casnică, ceea ce nu era ușor nici în comunism), tata împletea minunat calitățile cuiva bine înfipt în lumea reală cu curiozități intelectuale.

Tata putea repara orice dacă avea un patent, o cheie de doișpe și niște sîrmă, spre deosebire de mine, care încă din tinerețe dădeam semne grave de umanism. În sens elevat. Adică acela de a nu te pricepe la elementele reale, din viața de zi cu zi, care sînt, har Domnului, foarte dese, neprevăzute și constante. La un moment dat, cred că l-am și auzit bombănind, atunci cînd l-am chemat să-mi repare ceva stricat: „Ce o să te faci tu cînd n-oi mai fi eu?” (o întrebare recurentă, pe care orice părinte i-o pune copilului său de cel puțin o sută de ori – copilul, vrînd-nevrînd, se va descurca, n-are ce face, astfel a fost construită mereu viața, prin părăsirea comodității). „O să scriu despre tine", ar fi trebuit să-i răspund dacă aș fi avut tupeu, dar, pe de altă parte, nu i-am spus aceste cuvinte pentru că nu aveau sens, el părea etern – cum să te adresezi atît de obraznic  eternității? Atunci cînd sînt obligat să repar ceva (rar și foarte amatoristic, de aceea am mereu o bandă adezivă la îndemînă, este cel mai bun mijloc de a încropi/improviza), port cu tata un dialog imaginar, care i-ar fi plăcut mult lui Hasdeu bătrînul, nu degeaba castelul lui greoi și ciudat este la doi kilometri de mine: „Nu-i așa că sînt amuzant, măi tată? Habar n-am cum să fac, știu că te dezamăgesc a mia oară, dar măcar încerc”. Cînd îmi iese vreo cîrpeală sînt extrem de mîndru, de parcă aș fi descoperit America sau fisiunea nucleară. Îl văd dînd nehotărît din cap, șoptindu-mi: „Da, merge o zi sau două, dar atît. Cheamă pe cineva care se pricepe”. L-am văzut și pe el doborît de probleme mecanice care s-au dovedit insurmontabile. Aflîndu-ne într-un an de tranziție între vechea Dacie 1300 și un nou mult-așteptat Oltcit, tata a cumpărat o Skoda foarte veche. Nu țin minte cu exactitate modelul, posibil să fi fost MB 1000 din 1966, cert e că nu am mai văzut acel model de foarte mulți ani pe șosele din România. Constructorul ceh în mod sigur le are păstrate în vreun muzeu. Evident, acea Skoda era una autentic cehoslovacă, grupul nu fusese preluat de gigantul german Volkswagen. Cu această mașină am ajuns pe litoral în vara anului 1987. Cumva am ajuns la Neptun, în camping, dar pe drumul de întoarcere spre Cîmpina, în apropiere de Slobozia, motorul a cedat complet și pentru prima și ultima oară în viața mea am observat cum fierbe un motor și cum apa nu-i poate scădea. Aburi ieșeau de sub capotă. Tata a ridicat-o, a studiat situația, probabil a încercat o intervenție salvatoare, nu-i stătea în fire să se dea bătut, dar după o jumătate de oră s-a resemnat. Nu știu cum am ajuns în gara ialomițeană, dar sigur de la Slobozia am luat trenul spre Cîmpina. În compartimentului trenului accelerat în care am ajuns în miez de noapte am nimerit alături de un grup de semizei – trei studenți și două studente. Nu îndrăzneam să ridic ochii la ei și mai ales la ele. Unul dintre semizei, parcă anume pentru a-și confirma statura, observîndu-mi privirea, mi-a întins o sticlă cu licoarea neagră și acidulată a semizeilor – o sticlă de Pepsi. Deasupra avea o rezervă de o duzină de sticle, obținute cumva de la vreun restaurant mai bine aprovizionat, pe care le aducea acasă.

Am spus bine că nu l-am văzut pe tata doborît de problemele mecanice decît o dată. A doua oară cînd i s-a întîmplat nu am mai fost martor ocular. Incidentul avea loc în vara anului 1995. Împreună cu vărul meu, ne-am aventurat în escaladarea și parcurgerea crestei Pietrei Craiului, una dintre cele mai dificile din Carpații noștri, pentru că urcușul pînă pe creastă este violent, abrupt, fără cărări unduitoare, care să ocolească vîrfurile. Părinții mei trebuiau să ne preia după ce coboram de pe creastă și ajungeam la Fîntîna lui Botorog. Am suferit de sete teribil, căci nu luaserăm decît un bidon de doi litri de apă, iar pe creasta Pietrei Craiului nu există surse de apă (potabilă sau nu). Nu există cabane. O neplăcută surpriză ne era rezervată pe la ora 7 seara, cînd la Fîntîna lui Botorog (unde am băut apă pe săturate) nu ne aștepta nimeni. Nu aveam telefoane mobile și habar n-aveam ce se întîmplase și nici cum să procedăm. Să așteptăm sau să mergem în marș forțat, chiar dacă eram extenuați, către Zărnești? Cu ultimele resurse de energie am ajuns la trista gară a micului burg săsesc, de unde am prins un ultim personal spre Brașov. Aici ne-am urcat în acceleratul de la Baia Mare care se îndrepta spre Capitală și care puțea a brînză și zer. Nici nu am avut locuri, am stat pe culoar, ceea ce nu era deloc rău. Curentul mai împrospăta atmosfera grea. Pe la 4 dimineața, frînți de oboseală, am ajuns și noi acasă. Tata dormea, dar a fost bucuros să mă vadă nevătămat. Dacă situația ar fi fost inversă, cred că aș fi anunțat și Salvamarul de la Constanța pentru a-mi găsi băiatul, dar vremurile de atunci erau mai puțin isterice sau poate că tata se resemnase: Are 18 ani, trebuie să se descurce și în neprevăzut, căci viața poate fi și așa. Misterul a fost rezolvat – motorul Oltcitului murise și fusese abandonat de tata în zonă. A doua zi a găsit o proto-platformă și l-a readus pe cafeniul mort în Cîmpina.   

În mod amuzant pentru mine acum, tata s-a apucat să facă și politică. El era cel mai puțin predispus la această activitate valahă, caracterizată din plin de ambiție, perversitate, egoism, viclenie, lăcomie și cinism. Dar ce politică a făcut el? (Se observă din memoriile interbelice, ca de exemplu în cele ale lui Annie Bentoiu, Timpul ce ni s-a dat, că sintagma a făcut politică liberală sau țărănistă nu era deloc una descalificantă și reprobabilă, dimpotrivă.) Una strict locală, în micul nostru tîrg subcarpatic. Tipic pentru el, a nimerit în viața politică din pură întîmplare. Prin 1995, un amic din Ploiești și-a adus aminte de el (cînd ai nevoie de cineva îți aduci aminte că ai fost prieten cu el acum cinci ani) și l-a sunat. Probabil că s-au și întîlnit. Amicul Vali intrase într-unul din sutele de partidulețe de atunci, Partidul Republican, pe numele lui original, înființat și condus de un fost revoluționar de la Timișoara. Nu-i mai țin minte numele și nici nu contează. Dar această formațiune dorea și trebuia neapărat să se extindă și în județul nostru. Fără să fie foarte convins de ideologia lui, dacă avea una (dar nu sînt deloc sigur), tata a devenit președintele filialei locale, primul ei membru, care trebuia să găsească alții (rude, prieteni, colegi de serviciu de la Turnătorie, oricine). În mod sigur, eu am fost al doilea membru (probabil, șeful organizației de tineret), iar mama șefa organizației de femei. Filială complet dominată de nepotism și corupție, nu? Doar eram în România. O filială pregătită să căpușeze bugetul de stat. Primul sediu republican a fost chiar în micul nostru apartament comunist, dintr-unul din cartierele muncitorești ale Cîmpinei. Încă nu ne mutaserăm la casă. Testul suprem a fost prezența Partidului Republican la alegerile locale din primăvara anului 1996. Întreaga țară se afla în febra alegerilor, care, pînă la urmă, s-au dovedit esențiale pentru democrația noastră postdecembristă. Atunci a avut loc primul transfer pașnic de putere după 1936. Ce s-ar fi întîmplat dacă Iliescu ar fi schimbat pe repede-înainte Constituția? Război civil, fără îndoială.  Deja în iunie 1996 filiala noastră locală număra vreo treizeci de vecini, prieteni și colegi. Era destul de clar că nu aveam șanse. Partidele mari, unele istorice, erau bine implantate în tîrgul nostru care, la fel ca multe altele, cunoștea după 1990 o intensă activitate politică. Mai erau și oameni valoroși implicați. Important este să participi, ceea ce au făcut și republicanii cîmpineni. De la Ploiești, tata a primit cîteva zeci de afișe grosolan tipărite, cu sigla partidului, pe un fond verde deschis. Nimic memorabil. Nu am păstrat nici măcar un exemplar, ceea ce a fost o prostie. În timpul serilor de vară, care deja deveneau călduroase, fiind în sesiune, străbăteam străzile orașului în căutarea panourilor sau a oricărui locșor liber. Haosul era absolut în acele vremuri, panourile nu erau riguros împărțite între filialele partidelor politice, puteai rupe nestingherit afișele celorlalți pentru a le lipi pe ale tale, căci la rîndul lor ceilalți făceau la fel cu ale tale. Nu îmi este deloc clar dacă asta avea vreun efect în rezultatul final, sînt sceptic. Dar dacă tot aveam afișe și o cutie cu adeziv, trebuia să-mi fac datoria ca orice soldat credincios al partidului. Eram om de echipă, cum se mai spune și acum. Au contat însă voturile colegilor părinților lui. Tata fiind dispecer la Turnătoria care încă funcționa și avea vreo trei mii de angajați, era cunoscut de multă lume. Am fost uluiți cînd am aflat rezultatele – tata reușise să strîngă peste 500 de voturi. În condițiile sistemului de atunci (mult mai democratic și entuziast decît cel închistat de acum, cînd se face totul pentru ca micile partide să nu mai ajungă în forurile de conducere democratică ale localităților, nu mai spun cîți bani gri-negri se investesc acum), ele au fost suficiente pentru ca tata să devină consilier local în perioada 1996-2000. Eram student, iar joia după-masă, sătul de gîndacii negri de Grozăvești și de grupurile sanitare calamitate, reveneam acasă și coboram în gara din Poiana Cîmpina, urcam pe jos spre casă și spre platforma amplă unde se află tîrgul nostru. Vedeam mașina noastră parcată pe strada Primăriei – tata avea iarăși ședință de consiliu local. Informarea consilierilor municipali în acea perioadă cu privire la proiectele de hotărîri era cea clasică – un angajat al Primăriei străbătea orașul și lăsa plicul cu documentele. Cînd plicul era gros și nu avea cum să intre în cutia poștală, îl arunca în curte, ce-o fi, o fi. Mare păcat că și aceste documente au dispărut din arhiva mea. Din nefericire, tata nu știa să inventeze sau să se asocieze unor combinații politice serioase, nu am concesionat nici un teren, nu ne-am privatizat și nici măcar în schimburi de experiență (excursii plătite din bugetul local) prin Danemarca sau Basarabia nu a ajuns. Nici nu știu ce mai era de furat în acea perioadă, ca să fiu sincer, în orașul nostru în care industria comunistă apunea. Singurul mic beneficiu pecuniar era reprezentat de indemnizația de consilier local pe care tata o primea în numerar și care nu era deloc mare, fiind calculată ca procent (cam 10%) din leafa primarului, care cîștiga peste 20 de milioane de lei (vechi), un salariu foarte bun în acele vremuri. Iar cînd primea acele bancnote, tata făcea cinste, cumpăra sărățele, pateuri și alte nimicuri. Cum era cutuma, la un moment dat chiar a condus o ședință de consiliu local, ce a fost filmată de o televiziune locală. Și acea înregistrare s-a pierdut de mult timp. După ce nebuloasa republicană a pălit, tata a fost nevoit să se reorienteze, migrînd către Partidul (sau Mișcarea?) Ecologist(ă). O altă alegere făcută din prietenie față de un consilier local. Nu că nu i s-ar fi potrivit ecologia. Om care să înțeleagă natura mai bine ca el nu am întîlnit. În anul 2000, deja în oraș își făcuseră apariția marile tabere politice de dreapta și de stînga, pilotate din umbră de afaceriști mai mult sau mai puțin veroși și bogați, cu interese ascunse și care au investit mulți bani, astfel că eforturile micului partid ecologist au fost ridicole. Nu se mai puteau cîștiga voturi doar lipind afișe pe stîlpi, era nevoie de articole în ziare, pliante, prezențe la mica și vicleana televiziune locală, al cărei mic mogul a reușit să ajungă mare senator. Este interesant cum și de ce, într-o țară atît de poluată și murdară, partidele ecologiste au fost niște umbre și nu au fost deloc capabile să schimbe paradigma. Să facă ceva, de fapt. Dar tata nu a fost deloc afectat de ieșirea din politică. Pur și simplu, nu se născuse să fie om politic, ci pescar amator.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).