Reid Yalom este un fotograf american, absolvent al Universității Stanford, cu o diplomă în filosofie, unde a studiat și fotografia sub îndrumarea fotografului Leo Holub. Fiul scriitoarei feministe Marilyn Yalom și al psihoterapeutului Irvin D. Yalom, Reid Yalom a lansat de curînd, la Editura Vellant, albumul Cu un picior în România / One Foot in Romania, care cuprinde călătoria sa în imagini prin țara noastră. Timp de șapte ani, a vizitat numeroase sate și orașe din România alături de soția sa româncă și a studiat cultura și istoria noastră prin fotografie. Înainte de evenimentul de lansare a albumului și a deschiderii expoziției dedicate, am discutat cu Reid Yalom despre experiența lui aici și despre devenirea sa fotografică.
Toți bunicii dumneavoastră s-au născut în Europa și ați călătorit aici cu familia încă din copilărie. Simțiți că acest proiect v-a adus mai aproape de rădăcini?
Am simțit puternic asta, mai ales cînd am ajuns în vestul României. Îmi amintesc că atunci cînd am vizitat Oradea, m-am gîndit că probabil nu sînt deloc departe de locul din care provine familia mea. L-am sunat pe unul dintre frații mei, el știa exact unde pe hartă era acel loc și mi l-a indicat: Belarus, lîngă granița cu Ucraina. Fix de acolo vine familia tatălui meu. Bunica și bunicul meu proveneau din același sat de undeva din Belarus și mă amuz cu cei dragi că probabil originile europene m-au adus la căsătoria cu o româncă (rîde).
Ați început fotografia ca amator. Cînd ați devenit profesionist?
E amuzant că m-am gîndit la mine ca fotograf de la o vîrstă foarte fragedă. Nu știam dacă sînt amator sau profesionist, dar îmi plăceau camerele, procesul, adoram să mă joc; eram doar fotograf, fascinat de proces, părea magie pură pentru mine. De pe la 19-20 de ani am început să lucrez în camera obscură. Dar fotograf profesionist cred că am început să fiu de pe la 30 de ani, cînd deja terminasem studiile, făcusem diferite lucruri și mi-am dat seama că, de fapt, de fotografie vreau să mă ocup.
Am lucrat cu doi fotografi faimoși. Leo Holub era în vîrstă pe vremea aceea și avea un departament de fotografie la Stanford. Am făcut cursuri cu el și mi-l amintesc ca pe un fel de Yoda. Era mic, nu spunea multe, dar cînd deschidea gura, mereu aveai de-a face cu vorbe înțelepte. Îți dădea cîteva sfaturi extrem de valoroase, apoi erai cumva pe cont propriu. A fost o mare onoare să îmi încep cariera cu un asemenea nume alături. Apoi, cînd m-am reîntors spre fotografie, în jurul vîrstei de 30 de ani, am lucrat cu Mark Citret, unul dintre cei mai buni fotografi de fine art din America. Mark a fost asistentul faimosului Ansel Adams pentru cinci ani și avea toate tehnicile lui. Am învățat extrem de multe de la el, iar de-a lungul anilor mi-a devenit mentor și sîntem și în prezent prieteni apropiați.
Cînd ați început să lucrați la albumul Cu un picior în România veneați după o lungă perioadă de fotografie alb-negru. De ce ați trecut la culoare odată cu venirea în România?
Este o combinație de motive. Fotografia este relaționată cu diferite tehnici și în ultimii ani implică tot mai puternic utilizarea tehnologiei. În ziua de azi, aproape toate formele de artă conțin tehnologie, de fapt. Am fost fotograf o perioadă extrem de lungă de timp și am asistat la toate schimbările tehnologice. Am peste 50 de ani, deci peste 40 de ani de fotografie la activ. Fotografia și tehnologia s-au schimbat mereu, iar eu nu am făcut decît să experimentez. De la analog la digital, de la digital la analog, de la culoare la alb-negru și înapoi. Nu mi-am pus bariere, pur și simplu am fost mereu deschis să încerc, să mă schimb, să țin pasul cu ce se întîmplă în jurul meu, dar mai ales cu ce i se întîmplă fotografiei.
Că tot vorbeam despre evoluția tehnologiei: trăm într-o perioadă în care în social media sînt o grămadă de creatori de conținut, fotografi, influencer-i. Ceea ce creează ei poate fi considerat artă?
Este o întrebare foarte complicată. Poți face extrem de multe cu fotografia. Eu am făcut și nunți, ședințe foto pentru reviste, portrete, fotografie de arhitectură. Firește, îți rămîne mereu întrebarea: este sau nu artă ceea ce fotografiez? Pentru mine, ăsta a fost obiectivul cel mai important mereu: să creez artă. Dar nu toți avem miza asta, știi? Nu cred că toți cei activi în social media acum pun această presiune pe ei și poate nici nu este cazul. Pur și simplu, trăim într-un univers complet nou, în care fotografia servește mai multor mize.
Ați călătorit șapte ani ca să faceți acest album. Cum a fost procesul de selecție a fotografiilor pentru album? Îmi imaginez că s-au adunat niște mii de cadre.
Da, este greu să renunți la cadre. După nenumărate selecții, tot am ajuns la mai multe fotografii decît plănuisem: 125. După ce am făcut selecția, m-am consultat și cu Alex Radu (Editura Vellant) și i-a plăcut. Am avut o relație foarte bună cu editura aici, Vellant face deja o treabă fantastică cu munca tatălui meu. Sînt unele țări în care munca lui Irvin Yalom este răsunătoare, iar România se află printre aceste țări.
Revenind la selecție, a fost un volum mare de selecție pentru că de fiecare dată cînd am venit în România am stat cîte o lună și am făcut fotografii. Eram în România chiar și cînd a izbucnit COVID, am stat patru luni atunci și am scos extrem de multe cadre din acea perioadă. Am stat într-o cabană în Rîșnov, lîngă Brașov, o lună întreagă. A nins, a fost superb, chiar am poze în album din perioada aceea. Tot în pandemie m-am dus la Tîrgoviște și la Mangalia. Iubesc Mangalia, am mai stat și acolo o lună. Am văzut zi de zi Marea Neagră complet părăsită și, deși perioada era încărcată emoțional pentru noi toți, eu mi-am găsit multă liniște acolo, la mare, cînd aveam timp pentru tot.
Cum ați legat cadrele în album?
Acum un an m-am cunoscut cu cei de la editură, le-a plăcut ce le-am arătat, am făcut un brainstorming și împreună am venit cu ideea de a-i da unghiul „Cum vede un american România?“. Cum începi să cunoști țara asta? Și asta a devenit cumva miza. Inițial, fotografiile erau despre România văzută de un outsider, cu ideile preconcepute ale unui american despre Europa de Est, despre blocul sovietic. Există o percepție generală asupra tuturor acestor țări: România, Ungaria, Serbia, Bulgaria. Apoi, de la acest stadiu am trecut la „Cum cunoști această cultură în profunzime?“ datorită formării mele, eu chiar citesc mult despre istoria unui loc pe care îl vizitez, sap adînc. Așa că, pe parcursul anilor, fotografiile mele din România au devenit tot mai complexe pentru că și înțelegerea mea a evoluat. Interacționam mai mult și mai valoros cu oamenii, vedeam lucruri pe care le înțelegeau românii. Am făcut fotografii cu ochi de american, apoi fotografii cu ochi de român. M-am gîndit cum ar vedea un american munca mea, apoi cum o va vedea un român. Am vrut să fac fotografii artistice bune, dar puternic construite istoric, cultural, sociologic.
Pentru cine ați făcut aceste fotografii?
Fundamental, pentru mine însumi.
Noi trăiam pe vremuri The American Dream, visul american. Dumneavoastră trăiți cumva visul românesc?
Da. Pentru mine, asta înseamnă One Foot in Romania. Soția mea a avut „The American Dream” și a fost dezamăgită cînd a ajuns în State. Uite, cînd eram în Tulcea, ne uitam la clădirile care se prăbușesc și mă gîndeam că în România aveți o mare problemă cu clădirile. În America, avem o mare grijă pentru proprietăți, dar nu și pentru oameni. În România, voi aveți grijă de oameni, de sufletele voastre – am întîlnit oameni cu o foarte bună educație –, dar nu aveți grijă deloc de clădiri.
Scrieți și poezii. Petreceți mai mult timp editînd poezii sau editînd fotografii? Ce vă vine mai natural?
Fotografia e mai naturală, rămîne job-ul meu principal. Mama mea a murit în 2019, iar cu un an-doi înainte de moartea ei, am început să scriu mult. Pînă atunci, nu m-am gîndit deloc la mine ca la un potențial scriitor. Apoi, lucrurile au început să se scrie de la sine. Mama edita tot ce scriam. Eu am avut mereu probleme cu gramatica, punctuația, scrisul de mînă; eu sînt un om al ideilor, nu al gramaticii. Cred că și de aceea gravitez în jurul poeziei: forma asta de artă lucrează cu ideea, nu sînt multe alte reguli de urmat. Am început să scriu și, ușor-ușor, am creat un fel de autobiografie în poeme. Nu am anunțat încă, dar am finalizat un proiect început în 2019 despre istoria familiei mele. Am creat o documentare poetică și fiecărui poem i-am asociat una-două fotografii alb-negru. Chiar acum, agentul nostru din Grecia l-a tradus. Am un contract cu el și va fi publicat acolo. Dar a doua țară unde voi scoate volumul va fi România. Cred că anul viitor va apărea, tot la Editura Vellant.
.jpg)
Nu ați mers în locuri turistice pentru acest album. De ce și care v-au plăcut cel mai tare?
Nu, am vrut să caut autenticitatea. Aveți aceste locuri autentice fabuloase în România. În multe părți din lume, oamenii sînt la fel sau sînt artificiali cumva. Nu aș vrea să generalizez spunînd că românii sînt prietenoși pentru că nu sînt toți, dar la ei am găsit, și aici generalizez, ceva special, pe cale de dispariție. Am fost, spre exemplu, la Govora, unde am stat în fosta vilă a lui Ceaușescu și unde am vizitat clădiri în stări de degradare avansată, dar pline de istorie și trecut. Mi-a plăcut mult și Brăila, unde am fost de două ori. Brăila îmi amintește de literatura lui Gabriel García Márquez. Am mai iubit tare Oradea, vizitată deja de două ori, și Mangalia, unde nu am întîlnit niciodată un vorbitor de limba engleză.
Ați avut momente cînd, în ciuda impulsului de a face o fotografie, v-ați oprit ca să păstrați acel moment doar pentru dumneavostră?
Nu, din contra. Regret imaginile pe care le-am ratat. Am un vers la un moment dat într-un poem despre asta. În poezie mereu poți să te întorci, să modifici, să editezi, dar momentul fotografiei trece și nu îl mai poți recupera dacă l-ai ratat.
Cum v-a influențat evoluția artistică sau viziunea asupra artei și a lumii faptul că ați fost crescut de părinți atît de renumiți în domeniile lor?
Aș avea multe de spus aici, dar aș alege două lucruri de subliniat. Înainte de toate, cînd eram foarte mic, în școală și pînă pe la 20 de ani, trăiam în epoca academică a părinților mei. Nu erau încă faimoși, erau tineri și își căutau propria cale prin viață. Dar erau intelectuali, profesori, înconjurați de oameni ca ei. Erau deja la Stanford, tata preda acolo, se remarcase și își publicase prima carte. Țin minte că am venit în Londra pentru un an, cînd aveam în jur de 12 ani, el și-a luat un an sabatic ca să își scrie prima carte. A început de atunci să scrie, a continuat cu asta, dar a devenit faimos cînd eu deja plecasem din casa părintească. Și al doilea gînd la care voiam să ajung: mama mea a fost cu adevărat intelectuala familiei, reperul, ea a fost cea care ne-a format, ne-a ghidat pe toți, inclusiv pe tatăl meu. Tata este om de știință la bază. A studiat știință, medicină, apoi psihologie. Are un fundament pur științific, pe cînd mama avea un fundament literar. Era o femeie extrem de cultă și ea a fost cea care ne-a dezvoltat pe toți într-un sens.
.jpg)
Cu ce ați rămas despre noi, românii, în urma acestui studiu?
Am o conexiune mult mai complexă acum cu românii, de cînd lucrez cu editori, jurnaliști, fotografi. Am ocazia de a lucra nu doar cu oameni oarecare, pe care i-am iubit de asemenea, ci și cu oamenii educați, cu intelectualii de aici. Acești oameni sînt, pur și simplu, la un nivel excepțional și ei îmi amintesc de vremurile vechi din America. În prezent, în vremurile moderne, inteligența și educația din State sînt înfrînte de anumite segmente de populație sau de anumiți foști președinți de stat (rîde). Am crescut în familia mea în anii ’60-’70, perioadă în care părinții mei erau în comunitatea de intelectuali de la Universitatea Stanford. Ai mei știau oameni extrem de interesanți. Profesori și intelectuali. Spre exemplu, cînd aveam vreo 10 ani, tata mi-a zis că va veni cineva la cină într-o seară și, cînd am deschis ușa, era acel terapeut austriac în vîrstă... Viktor Frankl. Chiar el. Cam aceștia erau oamenii care veneau în casa alor mei. Și retrăiesc acum acel nivel intelectual în interacțiunea mea cu intelectualii din România.
interviu realizat de Raisa BEICU
Foto: © Reid Yalom
.jpg)
.webp)
.jpg)
.jpg)