Reinventarea satului

În anii ’90 a început perioada globalizării în termeni moderni: granițele instituite la căderea imperiilor încep să se dizolve sub presiunea capitalului, care cere nu doar forță de muncă mobilă, dar și mobilizarea forței de muncă aflate pînă deunăzi în zone inaccesibile (și, în consecință, mult mai ieftină). În același timp, relaxarea frontierelor permite mișcarea inclusiv din motive simbolice și istorice (de exemplu, exodul populației de origini germane din Transilvania).

Volumul de față propune o incursiune în și prin lumea complexă a întoarcerii la sat, dar și a reinventării satului prin nouă cazuri numite monografii A/V (audiovizuale). O alegere mai degrabă provocatoare, căci tensiunile sînt intrinseci și inevitabile. Cei care așteaptă monografii clasice, atotcuprinzătoare și disciplinate, vor fi dezamăgiți. Avem aici, mai degrabă, demersuri etnografice și auto-etnografice, combinînd diverse metode audio-vizuale transdisciplinare, ce conturează sate prin experiențe și intervenții punctuale, și prin mărturii personale. 

Alegerea nu este întîmplătoare, monografiile clasice fiind astăzi mai degrabă științific desuete, din două motive importante: unul conceptual și unul metodologic, derivat din primul. Monografiile gustiene, ca să le spunem așa, pleacă de la o presupoziție fundamentală, și anume că satul este o unitate închisă, conținută în sine și imuabilă, care păstrează spiritul centenar, tradiții și obiceiuri ce constituie însăși esența sa. Acest lucru în sine face monografia posibilă și, în același timp, face posibilă și folosirea monografiilor pentru constituirea identității naționale și a mitului rural imediat după Marea Unire. Derivat din aceasta, monografiile implicau un set de metode de adunare a informațiilor și de producere a datelor ce se dorea cvasi-exhaustivă, în ambiția de a cuprinde toate aspectele și fenomenele prezente într-un sat într-o singură imagine: o mono-grafie. Însă monografii de acest tip sînt rare sau nu se mai fac, nu pentru că „nu mai are nimeni timp de ele”, ci pentru că a devenit clar că presupoziția fundamentală este invalidă. Însăși tema centrală a acestui volum, care organizează poveștile și perspectiva unică propusă, o contrazice: migrația către sate.

Demersul volumului constituie el însuși o reinterpretare inovatoare a ceea ce poate fi o monografie. Avem de-a face, de fapt, cu neo-monografii, dacă doriți, abordări multidisciplinare în cheie artistică a temelor de mai sus: migrarea, mobilitatea, autenticitatea. Nu lipsite de autoironie, cele nouă monografii constituie, de fapt, o nouă monografie a fenomenului în sine. Descinderile meteorice ale artiștilor și curatorilor, găzduiți cu solicitudine și deschidere de participanții care ei înșiși devin monografi ai propriei experiențe, constituie bazele acestui demers.

(Re)întoarceri & căutări

Oamenii migrează către ceea ce percep că este dezirabil și se simt atrași de promisiunea unei creșteri monetare ilimitate, adică se mută în centre industriale și comerciale, lăsînd în urmă reședințele rurale în grija păianjenilor și agricultura în gestiunea giganților industriei alimentare. „Gîndește global, acționează local” devine un slogan îmbrățișat de toată lumea, însă localul este cel al geografiei oportunităților: zonele de coastă și marile aglomerări urbane. 

După douăzeci de ani, o criză financiară reamintește brusc finitudinea sistemului lumii și, cu o inerție de cîțiva ani, oamenii încep să migreze înapoi către zonele uitate ale ruralului. Evident, nu neapărat aceiași oameni. Înarmați cu o înțelegere diferită a localului, mai degrabă ca opoziție la global, și cu o perspectivă diferită asupra valorii localului (nu ca punct de extracție – de resurse, capital sau idei – pentru piața globală, ci ca zonă de autosuficiență care ar putea vindeca miraculos rănile oricărei vieți), neo-țăranii, cum sînt numiți cîteodată peiorativ, au început să repopuleze timid satele. Motivațiile acestor reîntoarceri sînt variate și pot fi împărțite după mai multe criterii: „întoarcere către rădăcini” în mod literal pentru cei care reînvie legături mai vechi sau mai noi cu satul, „reîntoarcere către natură” și/sau „fuga de oraș” (aici orașul însemnînd atît spațiul fizic cu neajunsurile sale, dar și spațiul mental al presiunii vieții urbane), de multe ori combinate. 

Această întoarcere nu este însă doar spațială, ci se dorește de multe ori și temporală. Dacă exodul către urban din anii globalizării a fost pus sub semnul „modernizării”, al mișcării accelerate către viitor, al unui fel de revendicare a acestuia pentru prezent, noua ideologie este cea a „autenticului”. Întoarcerea este în trecut, un trecut idealizat, însă recreat inevitabil în prezent, cu uneltele prezentului și cu dalta nemiloasă a idealului care elimină, prin mișcarea conservaționistă, tot ceea ce nu convine acestei imagini. Căci cine și cum alege ce „merită” conservat și ce anume trebuie eliminat? Depinde de la caz la caz. 

Căutarea autenticității se exprimă fie prin alegeri estetice de reconstruire a caselor, dar și prin alegeri etice ale unui mod de a fi, de multe ori una derivînd din cealaltă. O casă autentică în Jurilovca ar trebui să aibă, la modul ideal, pereți din chirpici și acoperiș de stuf, să fie albă cu cercevele albastre și traforuri din lemn. Ca să fii „autentic” în Transilvania e musai să „te dai după sași”, ca și cum modul săsesc de a fi (închipuit, etern) ar prezerva cumva „spiritul locului”. Cum îmi spunea o săteancă din satul Cristian (județul Sibiu), în urmă cu aproape 30 de ani, opunînd imaginea romilor nativi cu cea a „noilor veniți” (adică primul val de migranți din anii ’90 care au cumpărat casele sașilor plecați în exod): „Țiganii noștri sînt mai românizați, că s-au dat și ei după sași”. Aici ea oferă o rețetă nu doar a succesului social, dar și a „spălării etnice”, implicînd și ierarhia care îi pune pe noii veniți, de oriunde ar proveni, pe treapta cea mai de jos a ierarhiei.

„Nimic nu s-a schimbat”, mă asigura un „nou venit” recent, care n-a îmbrățișat neapărat pe de-a-ntregul căutarea autenticității și care se simte brusc judecat pentru că nu face lucrurile „corect”. Experiența sa este una a migrației pure și dure, pentru prima dată în viață simțindu-se „sărac” doar pentru că nu are resursele și dispoziția necesare restaurării „așa cum trebuie” a casei. Conservaționismul nu este neapărat ce pare a fi: dincolo de cerința estetică, intervine și ca măsură a succesului social, dar și a moralității individuale. E imoral dacă te abați, fie și cu o fărîmă, de la el. Frumosul e moral, în acest caz, dincolo de valoare intrinsecă, esteticul „autentic” devenind o formă de impunere morală, de afișare a status-ului, de aserțiune a puterii și a unei noi ierarhii sociale. Nu casa făloasă este dezirabilă în această perspectivă, ci casa restaurată cît mai „autentic”. 

Nu toți „neo-țăranii” sînt conservaționiști, însă aceștia din urmă compensează lipsa legitimității timpului propriu petrecut în sat cu reinstaurarea vechimii atemporale a presupusului autentic în estetica propriei case. Evident, nu toată lumea care s-a mutat la țară este astfel, însă purismul, atunci cînd nu are resorturi sentimentale și, mai ales, cînd este impus și altora, devine modalitate de oprimare estetică. Dar și de oprimare materială. Căci pentru a restaura o casă după regulile acestea trebuie să ai mijloace materiale serioase. De exemplu, în zona Dobrogei un metru pătrat de acoperiș de stuf, deși este materialul cel mai la îndemînă, depășește cu mult metrul pătrat de acoperiș din orice alt material modern. Nu mai vorbim de traforul de la prispă și de sub acoperiș. De multe ori asta duce la amînări sau lentori în refacerea casei care, odată achiziționată, rămîne în stadiu de proiect pînă cînd noii proprietari își pot permite începerea lucrărilor. Ce e mai bine: să-ți plouă în casă (fapt care continuă degradarea) sau să pui un acoperiș nedemn de ochiul exigent al „autenticatorului”? Dilema este de nerezolvat.

Cele nouă cazuri prezentate aici vin cu tot atîtea mărturii despre modul în care aceste tensiuni și ambiguități sînt trăite de chiar cei care au hotărît să facă acest pas. Ele sînt acompaniate de o documentare vizuală complexă care nu maschează o dorință clară de reinstituire a unei imagini mai degrabă idilice a satului. Pe lîngă acestea, un studiu al relației cu apele în fiecare sat în parte oferă o nouă perspectivă a abordării spațiale și fenomenologice posibile în cadrul oricărei monografii. Bogăția materialelor reînvie în acest fel spiritul monografiilor, dar într-o cheie nouă.

Întrebarea revine obsesiv: migrația la sat reînvie locul într-un nou spirit sau reînvie spiritul locului? Căci migrația nu este doar a persoanelor, dar și a unui mod de a vedea lumea specific lor. Ideală ar fi o metisare, care se întîmplă oricum, prin adaptare și adoptare reciprocă, prin intersecții spațiale, estetice și temporale. Timpul dedicat muncii în grădină este împărțit cu timpul petrecut pe Internet, spațiul domestic este împărțit cu spațiul muncii la distanță pentru cei ce aleg să rămînă conectați, fie și mai puțin intens, cu „viața de dinainte”, dînd astfel naștere, în mod ideal, unei metisări cu „spiritul locului”.

Ce păstrăm și ce dăm uitării în mod voit în decursul acestui proces? Cum se potrivesc metisarea și căutarea autenticității? Cine decide ce este demn de spiritul locului? De multe ori decizia nu are nimic de-a face cu vreun spirit de conservare, mai ales dacă vorbim de lucruri practice de tipul igienei: WC-ul din fundul curții e prima victimă a noii autenticități. El trece prin transformări sau evacuări, fără însă ca nimeni să-și pună problema păstrării spiritului său. Dar nu e vorba doar de aceasta. 

Satele săsești nu au fost doar săsești, iar sașii înșiși pot fi diferiți între ei. Este fascinant să stai și să-i asculți pe sașii întorși recent la casele părintești mirîndu-se de atracția pentru ceea ce lor li se pare, pur și simplu, doar modul lor de a fi. „De ce vor oamenii să vină aici?”, mă întreabă o doamnă care de cîțiva ani a început să se întoarcă periodic, din Germania, la casa părintească și s-o refacă puțin cîte puțin. „Ce văd ei așa special în locul ăsta, că pentru noi e doar satul nostru mărunt?” Știe prea puțin despre discursul din „inima Transilvaniei” și s-a interesat prea puțin de fenomenul „Viscri” și de magentismul regalității britanice, care adaugă plusvaloare locului. 

Din autenticitate dispare, strategic și sistematic, aportul populației rome, meșteșugurile lor, mai ales cele legate de prelucrarea cuprului, neregăsindu-se, de exemplu, în noile boutique-uri care vînd slow food și fast authenticity. Iar „românitatea”, așa cum spunea doamna din Cristian amintită mai sus, este autentică doar atîta timp cît este… săsească. Și mai dispare ceva: dispar oamenii locului și viețile lor, care au curs și au transformat locul între timpul prezent și trecutul idealizat de cei care îmbrățișază conservaționismul pur și dur. 

Ce ne facem deci cu celelalte spirite? Fiind spirite, ele nu dispar niciodată și se întorc în formă revanșardă de multe ori, conservaționismul pur și dur creînd mai degrabă tensiuni decît armonie. Discursul autenticității menține anumite identități sau caracteristici în poziții marginale. Iar acestea se întorc, mai devreme sau mai tîrziu, dacă nu acum, probabil în viitor, așa cum, în psihanaliză, refularea constantă generează uneori violență: a se vedea „celelalte” discursuri ale autenticului îmbibate de național-populism. Adică cele ale „țăranilor” non-„autentici”, care nu s-au mutat niciodată de la sat, însă și-au modernizat casa, așa cum au știut mai bine, și care nu sînt neapărat dispuși să se întoarcă în timp, fie și doar estetic, așa cum și-ar dori cei care le „gentrifică” satul (cum se mai spune ironic, dar nu departe de adevăr). 

Întrebările și dilemele expuse mai sus apar printre rînduri, fără însă a oferi răspunsuri integrale sau rezolvări miraculoase.

Acest text deschide volumul 9 monografii A/V, curatori: Cristina Nicolaescu, Alexandru Bălășescu și Cătălin Rulea. Expoziția omonimă va avea vernisajul pe 7 noiembrie, ora 18, la Centrul de studii vizuale (www.centruldestudiivizuale.ro) din str. Măcelari 1, București.

Alexandru Bălăşescu este antropolog.