Basmaua curată a șarlatanului

Realitatea nu este niciodată rezultatul omogen al unui singur factor. De aceea se cuvine să fim precauți în fața programelor politice care promit să schimbe „întregul sistem”, nu doar să remedieze punctual și concret defecțiunile acestuia. După cum am văzut din reacțiile înlăcrimate după comunicarea recentei decizii a CCR, votanții care își pun speranța într-un Mesia politic pot rămîne cu o dezamăgire vecină cu disperarea, după ce au fost atrași în pluralul pseudo-comunional propovăduit de acesta. Însă acest „Noi”, știm de la Evgheni Zamiatin încoace, este mai degrabă vocea impersonalității totalitare decît a comuniunii personale. Departe de a crea o coeziune vie și ziditoare între susținătorii săi, care – deziderat de obicei omis – să fie inspiratoare și pentru sceptici, prin pluralul mesianic șarlatanul de fapt se spală pe mîini pentru eșecul inevitabil. Programul său salvator nu folosește repere concrete, dovedite prin rezultate palpabile în viața comunității și definite pe baza unor principii, ci acționează după obsesii. Spre deosebire de principiile motivatoare și călăuzitoare, obsesiile nu pot prezenta output-uri reale și credibile, ci, traduse în realitate, sînt distructive pentru fibra societății.

Din dorința de a avea conducători „iubitori de înțelepciune”, unii dintre alegătorii aruncați în brațele unor astfel de candidați au apelat pînă și la autoritatea lui Platon, după cum i-am văzut citîndu-l pe forumuri în lunile tîrzii ale anului trecut: „Pînă cînd iubitorii de înțelepciune (filosofii) nu vor deveni regi în cetăți sau cei care sînt numiți acum regi și conducători nu vor deveni cu adevărat și profund iubitori de înțelepciune, iar această unitate dintre puterea politică și iubirea de înțelepciune nu va apărea, cetățile nu vor avea parte de odihnă de rele”.

Înainte de a ne lăsa emoționați de acest criteriu al alegerii întîistătătorilor, este bine de reținut și celălalt sfat al lui Platon: și anume, izgonirea poeților din viața publică a cetății. Un mesaj politic distins prin figuri de stil, care apelează la emoție și nu la judecata rațională și pragmatică, intră în categoria poeticului care nu are ce căuta în conducerea cetății. Locul acestuia este în literatură. Ironic și ipocrit, într-adevăr la dimensiunea literarului ne trimit afiliații acestor proiecte cînd sînt nevoiți să-și bagatelizeze cele mai înfiorătoare erupții verbale, numindu-le metafore. Nu cu aceeași îngăduință tratează derapajele din discursurile occidentale – ce-i drept, profund problematice – ale diversității. Ne propun să ne salveze de relativismul occidental tocmai cei care își relativizează propriile declarații agresive cînd sînt trași la socoteală? Toate metaforele sînt egale, dar unele metafore sînt mai egale decît altele, se pare! Fățărnicia asta care ulterior se scuză oportunist, cu deformarea propriilor cuvinte, sugerează o disponibilitate pentru dialog și participare democratică minimă. Este neplauzibil că ar accepta civilizat să fie scoși din ring tocmai prin votul democratic pe care îl clamează. Teritoriul lor nu este cel al dialogului, ci acela al pumnului sau al variantei verbale a pumnului, al manipulării.

Propunerea politică cu accente mistice – adică cea care trece dincolo de domeniul măsurabil al vieții comunitare – este intrinsec mincinoasă. Salvaționismul politic este o întreprindere de o amploare care predestinează la nereușita pe care totodată o face scuzabilă. Extrapolînd la oferta politică criteriul falsificabilității, propus de Karl Popper pentru diferențierea științei de pseudoștiință, înțelegem de ce manipulatorii mistici pot scăpa basma curată în fața adepților: pentru că pînă și eșecul lor este invocat ca o dovadă a legitimității propunerii lor. Cîmpul himeric în care operează imită acea dimensiune a binelui absolut în care nu există contradicție. Paradigma cu care lucrează nu permite decît concluzia pe care o formulează de la bun (rău) început. Doborîrea „sistemului” confirmă dreptatea salvatorului politic, dar dacă nu îi reușește, falimentul dovedește tot ipoteza sa, și anume că lumea recalcitrantă necesită salvare prin el. Patimile la care îl supun acești nemîntuibili insolenți le găsim descrise în versurile lui Apollinaire: „Viața e prea lentă / Și ah Speranța prea e violentă”…

Însă, contrar pretențiilor radicaliste, realitatea este o țesătură complexă în care, dincolo de firele vizibile și uneori stridente ale narațiunilor lumești pe care le putem formula despre ea (materia primă a științelor sau a mass-media), lucrează tainic și neîncetat mila lui Dumnezeu. Cu o delicatețe plină de speranță și compasiune, și nu ahtiată după judecata pe care s-o ducă la îndeplinire cu intransigența unei mașini programate, Providența colaborează cu libertatea omului și creează din materialul clientului minunea insondabilă a vieții pe care o trăim fiecare dintre noi, chiar și în momentele provocatoare ale ei. Aceasta trebuie să fie mîngîierea noastră în imprevizibilul spațiului pe care nu îl poate acoperi nici un program politic rațional.

Amik Annamária este traducătoare și eseistă. A făcut studii de filozofie și coeditează site-ul cultural maghiar Kritizorok.com.