Cînd sfințenia e de la Dumnezeu și sfinții trăiesc în istorie (I) – cronica unor canonizări disputate –

Sfințenia reprezintă un atribut al lui Dumnezeu care se împărtășește acelora dintre oameni care nu sînt neapărat aleși, dar întrunesc anumite condiții. Vocația oricărui om este aceea de a deveni sfînt, ceea ce face ca sfințenia să fie democratică prin excelență. Nimeni nu se naște sfînt, ci devine astfel: unii din pruncie, iar alții la senectute printr-un gest spectaculos la/spre sfîrșitul vieții care poate anula, din perspectiva sfințeniei, o viață plină de căderi morale. Sfințenia fiind un atribut al lui Dumnezeu, Biserica este instituția care o recunoaște și o consacră public. Nu Biserica creează sfinți, ci doar îi recunoaște.

Sfinții există chiar mai înainte de a avea o biserică, cum ar fi Sf. Macabei, anteriori creștinismului, socotiți primii martiri pentru credință. Sf. Ștefan definește prototipul martirajului pentru Iisus Hristos. Criteriile pentru recunoașterea sfinților s-au dezvoltat destul de tîrziu. Pentru Biserica răsăriteană, canonizarea Sf. Grigorie Palama în secolul al XIV-lea a căpătat valoare de paradigmă. Deși criteriile canonizării au variat ca număr și sub aspectul conținutului, începînd cu Palama trei argumente au rămas necontestabile: viață morală pilduitoare, învățătura de credință mărturisită și apărată chiar cu prețul vieții, mormîntul ca loc de pelerinaj, fără a exclude faptele miraculoase. Între acestea, evlavia populară, acordată de contemporani ori posteritate ca „premiu” unor oameni despre care se știa că au mărturisit ori s-au jertfit pentru credință, a fost prima „instanță” care a proclamat sfinți, chiar și fără existența unei structuri bisericești bine închegate. Viața morală a venit mai la urmă, ca o exigență suplimentară, pe măsură ce mesajul evanghelic potrivit căruia credința trebuie trăită și nu doar declarată a pătruns în conștiința credincioșilor. Așa se explică de ce, în primele secole de după apariția creștinismului, au fost canonizați atît Chiril al Alexandriei, cît și Nicolae al Mirelor Lichiei. Cei doi episcopi contemporani se află la antipozii conduitei morale: primul a contribuit hotărîtor la conturarea doctrinei hristologice și, în același timp, a utilizat parabolanii pentru a pune capăt agoniei lumii antice; al doilea, fără a fi un teolog, s-a remarcat din timpul vieții printr-o moralitate ireproșabilă. Conduita morală s-a impus greoi drept un criteriu de egală importanță celorlalte două. Poate nu întîmplător sfinți făcători de minuni, între care și Nicolae, au fost doar cei care au întruchipat morala creștină în fiecare moment al existenței.

Sfinții cu o existență curată sînt foarte puțini. Cei mai mulți dintre cei însemnați în calendare și în sinaxare au dobîndit cununa sfințeniei printr-un gest spectaculos realizat spre sfîrșitul vieții, ori chiar în ultima clipă, cum a fost tîlharul de pe cruce sau mucenicii. Cu toate acestea, norma pare mai curînd să ne fie dată de Sf. Maria Egipteanca pentru că în centrul sfințeniei acesteia este pocăința, și nu orice fel de pocăință, ci una sinceră, puternică, liberă și stăruitoare.

Așadar, viețile sfinților nu se aseamănă unele cu altele pentru că dacă sfințenia se folosește la singular, aghiografia se realizează întotdeauna la plural. Criteriile fundamentale în recunoașterea sfințeniei nu au fost edictate de sus, ci provin empiric din cercetarea vieților unor persoane sfinte.

Criterii contemporane pentru sfințenie

Pornind de la această realitate teologică ar trebui să înțelegem și discuția privind canonizările aprobate de Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR) pe 12 iulie 2024. Realitatea teologică e, firește, importantă pentru că definește limba maternă a Bisericii, iar un gest eclezial nu poate fi înțeles fără a cunoaște această limbă măcar în vocabularul ei de bază. Realitatea însă nu e doar teologică și nici măcar singura care să conteze. Flexibilitatea și variabilitatea criteriilor de canonizare îndreptățește analiza istorică. Ce înseamnă să fii sfînt în secolul XX? Punînd problema în felul acesta, trebuie să admitem faptul că dacă sfințenia poate fi cîștigată oricînd, identificarea sfinților nu poate fi separată de contextul istoric în care aceștia au trăit. Ca să aflăm ce înseamnă să fii sfînt în secolul XX, trebuie mai înainte să ne întrebăm: ce presupune o viață morală în acest secol? Cum se poate cunoaște evlavia populară pentru a o distinge pe cea autentică, sinceră, de cea contrafăcută? Ce înseamnă mărturisirea credinței într-o viață care a inclus detenția pe motive politice și nu (doar) religioase?

Existența unor criterii generice nu exclude proceduri specifice pentru recunoașterea sfințeniei, după cum vorbim de o Biserică autocefală ori de un anume timp istoric. În 1950, Pr. Liviu Stan a identificat opt componente ale sfințeniei: moartea martirică, mărturisirea dreptei credințe, viața curată, facerea de minuni, apărarea credinței, curăția credinței, nestricăciunea trupului și pietatea populară. Tot opt criterii a stabilit Sf. Sinod în 2021 pentru identificarea persoanelor cărora să le fie recunoscută patru ani mai tîrziu sfințenia: clerici; fără apartenență la partide, grupări sau mișcări politice; misiunea sacerdotală să fi fost săvîrșită în timpul comunismului; dreapta credință dovedită; în ascultare față de Biserică; să nu fi avut sancțiune bisericească în materie disciplinară; să aibă o memorie vie atestată prin evlavie populară și să fi dus o viață morală. Anul acesta, într-un răspuns la comunicatul Institutului Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel” (INSHR-EW), Patriarhia BOR a reluat criteriile enunțate în 2021 din care s-a impus cu evidență absența celui referitor la apartenența politică. INSHR-EW a pus problema trecutului legionar și, în mod specific, antisemit al unora dintre candidații la sfințenie. De ce în 2024 aprobarea canonizărilor se face în absența criteriului neafilierii politice, enunțat cu trei ani mai înainte?

Nu s-a specificat nicăieri, nici textual și nici cutumiar, că aceste criterii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că Sf. Sinod s-a bucurat de o largă marjă de apreciere a modului în care persoanele identificate și propuse pentru canonizare le-au îndeplinit. Cum explicăm lipsa acestei prevederi? Prin fragilitatea conștiinței juridico-canonice în BOR? Sau dintr-o nemărturisită convingere că nici unuia dintre trăitorii secolului XX românesc nu i-ar fi fost cu putință să îndeplinească cumulativ toate cele opt criterii? Sau deoarece, în concepția românească despre sfințenie, sfinții sînt atleți ai lui Hristos, ceea ce înseamnă că e de ajuns ca un singur criteriu să fie îndeplinit maximal? Sînt întrebări la care nu putem răspunde pe baza informațiilor publice provenite de la BOR. Asta nu înseamnă că anumite schimbări pot trece neremarcate. Potrivit istoricului Ionuț Biliuță, pe 4 iulie 2019 Patriarhul Daniel arătase că naționalismul nu trebuie să constituie un criteriu pentru formarea hagiografiilor, cu consecința că pe 28 octombrie 2019 a amînat canonizarea Pr. Arsenie Boca; în schimb, pe 12 iulie 2024, naționalismul etnic pare să conteze, iar A. Boca este aprobat pentru canonizare („Fascist Hagiographies”, Publicorthodoxy.org, 30 iulie 2024).

Autocefalia, Patriarhia și „sfinții români”

Tot în împrejurări istorice ar trebui să înțelegem și însemnătatea „sfinților români”. Pentru o Biserică, Sfințirea Marelui Mir și recunoașterea sfințeniei unor persoane reprezintă cele mai înalte atribute. În cazul BOR, procesul canonizării unor români a început în 1930, cu o întîrziere de circa o jumătate de veac în raport cu momentul obținerii autocefaliei (1885), și nu s-a încheiat decît în 1955 pentru a fi reluat abia în 1992. Și aceasta în ciuda importanței discursive pe care BOR a acordat-o „sfinților români” pînă într-acolo încît le-a dedicat duminica a doua după Rusalii pentru prăznuirea lor colectivă. Îmbogățirea sinaxarului cu „sfinți români” pare să fie o trăsătură distinctivă a arhi-păstoririi PF Daniel (2007-prezent), iar acest lucru reiese din chiar dinamica canonizărilor. După 1992, an care a marcat reluarea liberă a procesului prin canonizarea a 62 de sfinți, între 1993 și 2006 nu s-au făcut decît opt canonizări, pentru ca din 2007 pînă în 2023 să se facă 52 de canonizări. Dinamica cantitativă a celor 152 de sfinți trebuie completată însă și cu o analiză a secolelor în care aceștia au trăit. Vom vedea că cea mai mare grupă de „sfinți (proto-)români” datează din secolele III-VI. Sînt circa 76 de persoane canonizate în secolele XX-XXI care au trăit într-o perioadă despre care există foarte puține mărturii. Urmează apoi 47 de sfinți care au trăit în secolele XVII-XVIII. În secolele XIX-XX sînt doar 11 „sfinți români”, dintre care cel mai recent s-a săvîrșit din această viață către anii ’50.

Cei 45 de ani scurși de la obținerea autocefaliei pînă la primele propuneri de canonizare, urmați de alți 25 de ani pînă la proclamarea primilor „sfinți români”, la fel ca și pauza de 37 de ani pînă la reluarea întregului proces, nu se explică doar în context politic. De fapt, contextul politic este cel mai puțin relevant în această primă parte a autocefaliei (1885-1992). Întîrzierea s-a datorat neclarității raporturilor dintre BOR ca Biserică autocefală și Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Dacă era clar de la bun început că BOR își poate crea singură Sf. și Marele Mir care reprezintă lucrarea cea mai înaltă a sinodalității autocefale, nu la fel de clar era în cazul canonizărilor. În 1930, propunerile de canonizare venite din Eparhia Clujului au fost transmise la Constantinopol de Patriarhul Miron cu solicitarea de a fi analizate în cadrul unui sinod pan-ortodox plănuit a avea loc în 1932 la mănăstirea athonită Vatoped.

Pornind de la expozeul Pr. Răzvan Perșa („Canonizarea Sfinților în Biserica Ortodoxă. Act de proclamare sau de recunoaștere a sfințeniei?”, Altarul Reîntregirii, 2023), istoria canonizărilor ne arată două lucruri. Primul constă în rolul neclar al Patriarhiei din Constantinopol: dacă Patriarhul ecumenic Fotie al II-lea în răspunsul către Patriarhul român Miron a admis posibilitatea ca o Biserică autocefală să își canonizeze în mod autonom sfinții, Patriarhul Atenagoras a centralizat începînd din 1955 procedura de canonizare a sfinților oricărei Biserici autocefale, politică ce a durat pînă la Bartolomeu I (1992). BOR a putut, canoniza astfel de sine stătător, fără a implica în procedură Patriarhia ecumenică.

Al doilea rezultă din justificarea propunerilor de canonizare. Dacă memoriul din 24 august 1930 înaintat de credincioșii și notabilitățile prezente la evenimentul liturgic-comemorativ din Geoagiu de Sus au cerut Vlădicii Nicolae Ivan din Cluj canonizarea unor martiri pentru „dreapta credință a Bisericii lui Hristos” (Perșa, p. 70), pe 6 noiembrie 1931 Patriarhul Miron îi răspunde Episcopului Nicolae vorbind despre „canonizarea celor care au suferit martiraj și moartea pentru credință și idealul de naționalitate” (Perșa, p. 74).

Analizînd împreună cele două aspecte rezultate din cercetarea sus-arătată, constatăm o dublă mișcare din partea Patriarhului român. Pe de o parte, Miron Cristea a manifestat instinctul teologic de a implica în canonizare și Patriarhia Ecumenică, știut fiind că sfinții nu sînt doar ai unei Biserici, ci în primul rînd ai lui Hristos (am scris despre acest subiect în „Martiri pentru Hristos sau ai unei Biserici? Despre confesionalizarea sfințeniei și hagiografiile conflictuale”, Dilema veche, 18 aprilie 2020). Pe de altă parte, Miron Cristea a conjugat criteriul martiriului pentru credință cu originea etnică. Astfel, atunci cînd vorbim despre „sfinți români” trebuie să-i înțelegem într-o cheie etno-teologică. Consecința este că marea majoritate a celor 152 de sfinți români există doar pentru BOR, foarte puțini dintre aceștia fiind asumați și de alte Biserici. Sinodalitatea ortodoxă practic nu există în planul proclamării sfințeniei. E posibil ca Sf. Ilie Lăcătușu să rămînă doar al României. Și ce diferență față de Sf. Gr. Palama care este al întregii ortodoxii! Ce să mai vorbim despre Sf. Nicolae care aparține întregii creștinătăți? Sau despre sfinții/drepții comuni creștinătății și iudaismului? Sfințenia e cu atît mai mare și mai lucrătoare cu cît ea este plenară, transgresînd contingențele acestei lumi.

Cele 16 canonizări aprobate în acest an vor fi proclamate în „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române”. Mai mult decît atributul autocefaliei, statutul de patriarhie, conferit BOR într-un anumit context politic, explică de ce „sfinții români” vor rămîne ai credincioșilor români. Dacă totuși s-a ajuns ca unii dintre cei canonizați să fie contestabili din punct de vedere al angajamentelor politice și teologice nu este doar din perspectiva avatarurilor istorico-semantice ale sintagmei „sfinți români”. Mai e nevoie să introducem în discuție modul BOR de a se raporta la secolul XX și sintagma „sfinților închisorilor”. Cum voi arăta în numărul viitor, sînt două astre cu origini diferite, dar care anul acesta s-au aliniat.

Nicolae Drăguşin, doctor în filozofie, este lector universitar la Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“ din Bucureşti.