Cînd sfințenia e de la Dumnezeu și sfinții trăiesc în istorie (II) – cronica unor canonizări disputate –

Cînd sfințenia e de la Dumnezeu și sfinții trăiesc în istorie (II)

– cronica unor canonizări disputate –

Nici o altă canonizare nu a stîrnit atît de multă discuție precum cea din 12 iulie 2024. Și niciodată pînă acum BOR nu s-a mai văzut pusă în situația de a-și explica propriile acte de cult. Cu discuțiile iscate după comunicatul de presă al INSHR-EW, canonizările au intrat într-un alt registru pentru că BOR nu poate ocoli răspunsul la o întrebare inconfortabilă: cît de mult contează angajamentele fasciste în evaluarea morală a vieții unui candidat la sfințenie? În ce condiții poate deveni sfînt cineva care a profesat fascismul și antisemitismul? Din sinaxare nu lipsesc sfinții care au scris texte teologice anti-iudaice, bunăoară Sf. Ioan Hrisostom (secolele IV-V). Diferența este că sfinților aprobați acum li se contestă o perioadă a vieții care a însemnat afinitatea cu extrema dreapta care presupune xenofobie și, în mod special, antisemitism, antidemocrație, antioccidentalism. Este, totodată, cea care a pregătit drumul către dictatura antonesciană și către Holocaust. Deși nu o asumă explicit, comentatorii (I. Mavrichi în dialog cu I. Doboș, Presshub.ro, 27 iulie 2024) au identificat o altă problemă de fond în comunicatul INSHR-EW: ce impact va avea pe termen lung canonizarea unor astfel de persoane asupra memoriei publice cu privire la fascism și, în general, la extrema dreapta?

BOR în fața propriei istorii

O explicație pentru situația creată este chiar modul în care BOR s-a raportat la trecutul recent. Istoricii bisericești aparținînd clerului evită subiecte care țin de secolul trecut. Cei puțini care, totuși, se încumetă să scrie o fac selectiv, orientîndu-se doar asupra aspectelor pozitive și, în orice caz, deloc contestabile. Discuțiile privind considerarea aghiografică a „victimelor pușcăriilor comuniste și ale Revoluției” datează destul de timpuriu; de exemplu, în 1991 Pr. Gh. I. Drăgulin a semnat un articol despre acest subiect în Biserica Ortodoxă Română, publicația oficială a Sf. Sinod. Nimic solemn nu s-a întîmplat pînă în 2007 cînd, cu întreita aprobare a Patriarhului Teoctist, a Mitropolitului catolic Ioan Robu și a Episcopului evanghelic Cristoph Klein, editura oficială a BOR a publicat un dicționar creștin al Martirilor pentru Hristos din România, în perioada regimului comunist. Trei au fost criteriile alese pentru alcătuirea martirologiului: moartea prin violență, ura față de credință manifestată de prigonitori și acceptarea conștientă a voinței lui Dumnezeu. Dintre cei identificați atunci, pe baza acestor criterii de ecumenism creștin, se regăsesc cei doi mucenici a căror canonizare a fost aprobată recent: Ilarion Felea și Liviu Galaction Munteanu. Despre ultimul, autorii consemnează că a fost acuzat pentru unele texte antisemite, naționaliste și anticomuniste în Viața ilustrată. Remarcăm însă faptul că cele trei criterii biblico-liturgice pentru martiriu nu conduc cu necesitate la canonizare, mucenicia astfel stabilită avînd nevoie și de alte criterii.

După această solemnitate memorială, alți ani de tăcere s-au așternut peste solicitările altfel tot mai numeroase de a reconsidera paranteza comunistă din istoria BOR. La ședința din 28-29 octombrie 2015, Sf. Sinod a aprobat propunerea Patriarhului Daniel de a declara anul 2017 ca „Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului”. Anii comemorativi și omagiali reprezintă o noutate pastorală, plină de dinamism, introdusă de Patriarhul Daniel. Despre această tradiție, la aceeași ședință sinodală din 2015, patriarhul spunea că „observăm marea binecuvîntare a acestor ani tematici pentru că într-o lume risipită, fragmentată și dezorientată este necesar să urmărim una sau două teme într-un an civil pentru că este nevoie să aprofundăm […]”. Așadar, pentru prima dată BOR a creat cadrul oficial și a aprobat un plan de măsuri cu scopul de a memorializa figura Patriarhului Justinian și a „apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului”. S-ar spune că este un semn de înțelepciune faptul că, după 18 ani de la revoluție, BOR deschidea discuția privind propria istorie între 1945 și 1989. Teoretic așa este, numai că în 2017 s-au făcut afirmații neancorate într-o cercetare istorică sistematică din partea profesioniștilor Bisericii. Concluzia a fost exprimată de Patriarhul Daniel în actul solemn comemorativ proclamat pe 27 octombrie 2017: „între chipurile luminoase ale perioadei în care a păstorit Patriarhul Justinian se numără […] cei peste 2.000 de preoți ortodocși care au fost arestați și anchetați […]. Credința lor puternică și curajul de a-L mărturisi pe Hristos prin suferință au exprimat rezistența activă sau jertfelnică a Bisericii, alături de rezistența ei liturgică”. Cu alte cuvinte, „apărătorii ortodoxiei” au fost toți clericii și mirenii care au trecut prin anchete și închisori, ca și cum toți ar fi fost acolo doar pentru motive de credință religioasă, nu și motive politice. Astfel, „apărătorii credinței din timpul comunismului” au fost doar cei de pînă în 1964. Nimic despre analiza motivelor politice de detenție care ar fi trimis ineluctabil la analiza perioadei interbelice. Nimic despre perioada Ceaușescu, marcată de colaboraționism și acomodare cu regimul pe limba comună a naționalismului exacerbat. Unii dintre cei canonizați acum au întrunit ambele aspecte despre care atunci s-a păstrat tăcerea: simpatii fasciste și angajamente cu Securitatea. De la anul omagial (2017) s-a ajuns la hotărîrea Sf. Sinod (2021) de stabilire a criteriilor pentru canonizări. Dintre „apărătorii ortodoxiei” au fost selectați pentru canonizare „clerici mărturisitori și mucenici”.

Un sentiment de întîrziere?

Atrage atenția faptul că actul solemn comemorativ a fost citit la București în prezența lui Kiril, Patriarhul Rusiei. Deși BOR s-a autodefinit ca victimă a comunismului, fără a avea vreun sfînt, Biserica Ortodoxă Rusă începuse demersurile de canonizare a victimelor comunismului încă din 1988. Dacă în 2017, BOR nu avea nici un sfînt provenit din comunism, BORu număra deja peste 1.000. Va fi resimțit BOR o întîrziere față de sora ei mai mare? Posibil, dar comparația nu se susține. În timp ce BORu a canonizat precumpănitor martirii din 1917-1920, BOR trebuia să analizeze perioada 1948-1964, cînd victimă puteai ajunge și din motive politice (extremă dreapta). Potrivit Pr. R. Perșa, BORu a utilizat criterii mai riguroase pentru recunoașterea sfințeniei, între acestea numărîndu-se și existența unor angajamente de colaborare cu organele repressive, ceea ce a făcut ca în 2012 puțin peste 30 de sfinți recent proclamați să fie scoși din calendar. Decanonizarea pare, astfel, posibilă și reprezintă un gest de onestitate. O astfel de autoreflexivitate eclezială nu e specifică doar Răsăritului. În Apus, dacă pînă în 1887 preotul Antonio Rosimini a fost trecut la index pentru cartea Cele cinci plăgi ale Sfintei Biserici (1848), reconsiderarea critică a trecutului nu l-a împiedicat pe Papa Benedict al XVI-lea să-l beatifice.

Nu cu totul indiferentă în analiza evenimentelor care s-au suprapus pe firul care a dus la recenta decizie a BOR va fi fost și vizita Papei Francisc I. Sf. Părinte a beatificat în cadrul Sf. Liturghii pe Cîmpia Libertății din Blaj, în ziua de 2 iunie 2019, pe cei șapte martiri ai Bisericii Greco-Catolice. Beatificarea încununa zece ani de cercetare istorică (1999-2009) și alți aproape zece de analiză administrativ-eclezială, concretizați într-un dosar de canonizare de circa 2.000 de pagini. Procesul nu se încheie aici deoarece beatificarea reprezintă o etapă premergătoare canonizării propriu-zise.

„Sfinții închisorilor”

Dacă BOR și-a asumat discursiv sintagma „apărătorii ortodoxiei”, anumite medii ortodoxiste fără legături oficiale cu Biserica au promovat încă din 1990, cu mult zel și răbdare, sintagma „sfinții închisorilor”. Despre genealogia teologico-politică a acestei sintagme a scris I. Biliuță („Constructing Fascist Hagiographies“, Contemporary European History, 2022). Evlavia populară construită în jurul unora dintre cei canonizați recent (A. Boca, I. Lăcătușu) era deja întreținută de evenimentele organizate de grupările ortodoxiste cu orientare neolegionară, fără să însemne cu necesitate că tot lor li se datora această notorietate. Evlavia populară, alături de nestricăciunea trupului, atîrnă greu, pe alocuri hotărîtor, în decizia de canonizare. Cu toate acestea, pietatea credincioșilor este insuficient analizată cu metodele sociologiei ori antropologiei. Pînă astăzi, unica analiză a unei componente a pietății populare, manifestată sub forma pelerinajelor, se datorează lui Mirel Bănică (Nevoia de miracol, Polirom, 2014) și demonstrează că acest fenomen social nu trebuie luat fără discernămînt. Oare cît de prezente sînt sentimentele antisemite, filolegionare, antioccidentale și antidemocratice în rîndul celor care îi cinstesc pe cei aprobați pentru canonizare? E o întrebare la care o anchetă sociologică realizată cu profesionalism ar putea să răspundă și, în felul acesta, să ofere o anumită orientare în analiza evlaviei populare.

Viziunea aghiografică cuprinsă sub denumirea „sfinții închisorilor”, specifică mediilor neolegionare, n-ar fi influențat atît mult discursul oficial asupra „apărătorilor ortodoxiei” dacă faptele ar fi fost în prealabil atent și onest cercetate. Ariditatea cercetării oficiale, după rigorile academice, a făcut ca informația selectivă strînsă de truditorii „sfinților închisorilor” să ocupe acest loc viran. Sentimentul creat după 12 iulie este că recomandarea canonică de a cerceta cu acribie faptele de viață nu a fost respectată. Dacă totuși faptele sînt cunoscute în detaliu, canonizarea trebuie explicată și justificată, iar argumentația istorică pentru canonizare să fie publicată. Altfel, canonizarea s-ar putea să aibă asupra receptării publice (o disting de receptarea liturgică) un efect contrar.

Autojustificare sau căință?

Ar fi greu ca cineva să mai ia în serios eticheta de „teolog al iubirii” ce a fost aplicată lui D. Stăniloae în condițiile în care acesta scria în Telegraful român, în plin război și Holocaust, că „înainte de orice expansiune în afară trebuie să dislocăm minoritățile din cuprinsul hotarelor actuale, iar aceasta nu se poate face fără o luminată și energică politică de stat”, idee congruentă cu cea exprimată în 1936: „anumiți indezirabili proaspeți cetățeni ai țării noastre […] să ne slăbească cu dragostea. Și statul nostru trebuie să fie mai tare – i-o spune azi Biserica și-i dă toată binecuvîntarea –, să ia de urechi pe toți acești indivizi de o anumită rasă”. În fața unor asemenea texte pe care D. Stăniloae le-a semnat ori le-a aprobat ca redactor responsabil al revistei eparhiale, faptul că într-o scrisoare din 1946 către Mitropolitul Bălan arată că „în scrisul meu […] nu se va găsi un singur rînd […] de ură față de evrei sau de persiflare a democrației” (cf. Pr. M. Săsăujan) trebuie înțeles ca autojustificare privată, într-un context politic schimbat, sau ca formă de căință publică? Dacă în anii ’30-’40 așa se exprima despre minoritățile etnice, teologul a arătat sentimente anticatolice și antisectare. În condițiile în care canonizarea a pus reflectorul asupra acestui trecut despre care se vorbea doar pe la colțuri, statuia ce-i fusese creată pe drept cuvînt în mediul bisericesc, avînd în vedere contribuția unică a Păr. Stăniloae la traducerea adnotată a Filocaliei, la crearea probabil celei mai importante dogmatici ortodoxe și la construirea unei școli de teologie ortodoxă românească, nu riscă să fie maculată?

S-a ridicat și problema căinței, un detaliu crucial în evaluarea componentei morale a vieții. Admițînd premisa rezonabilă că această recunoaștere a greșelii și, eventual, a regretului nu se putea realiza în fața organelor de anchetă, o posibilitate de recunoaștere publică a greșelilor nu exista decît în cazul celor care au supraviețuit revoluției. Pentru Păr. Stăniloae, singurul supraviețuitor al revoluției din gruparea celor contestați, nu există dovezi în acest sens sau, cel puțin, nu sînt accesibile tuturor. Potrivit mărturiilor de arhivă evidențiate de R.M. Clipici (Basilica.ro, 25 iulie 2024), securistul C. Răduț ar fi consemnat că Păr. Lăcătușu „regretă faptele din trecut”. Regretul a existat pentru ceea ce faptele au însemnat în sine ori pentru consecințele pe care săvîrșirea acestora le-a avut asupra familiei sale despre care știm că a suferit?

În concluzie, BOR se află acum la înălțimea unui moment comparabil cu cele din 1955 și 1992, dacă nu chiar mai mare. Problemele ridicate de INSHR-EW sînt legitime și de neocolit. Pentru prima dată aflăm că dacă canonizarea reprezintă o prerogativă a cultului în cadrul autonomiei, ea nu este lipsită de relevanță pentru spațiul public non-eclezial; și aceasta dincolo de suprapunerile inerente între omagierea liturgică și cinstirea publică și de necesara distincție dintre sfinții Bisericii și eroii/cetățenii de onoare ai statului. Efectul de ecou al canonizărilor va obliga BOR să se ocupe de un trecut pe care l-a evitat.

Nicolae Drăgușin este cercetător științific. Ultima carte publicată: Totul nou pe frontul anticorupției, Humanitas, 2021.