Cum se distrug societățile, de la nivel individual la nivel colectiv – sau despre sănătatea mintală și viitorul democrației

Un articol apărut în prestigioasa revistă Nature contestă teza despre determinism, scrisă în cartea Determinat de profesorul de neuroștiințe Robert Sapolsky de la Stanford University (carte tradusă de Dan Crăciun, la Editura Publica, 2024). Autorul susține că oamenii, la fel ca animalele, sînt mecanisme deterministe, modelate în întregime de biologie și mediu, fără loc pentru liberul-arbitru. Criticii evidențiază lacunele în dovezile prezentate de Sapolsky, cum ar fi: imprevizibilitatea, sistemele emergente și interacțiunea dintre biologie și comportament, sugerînd că „human agency” (capacitatea noastră de a acționa în lume – eu sînt cel care face lucrurile să se întîmple, eu sînt agentul acțiunii, nu doar un spectator al vieții) ar avea un rol.

Sapolsky susține că liberul-arbitru este o iluzie, iar toate acțiunile noastre sînt rezultatul interacțiunilor dintre biologia noastră și mediul în care trăim. El argumentează că fiecare decizie pe care o luăm este predeterminată de factori precum genetica, chimia creierului și influențele externe (educație, experiențe de viață). În viziunea lui, oamenii sînt asemenea unor mașini biologice, programate de circumstanțe din afara controlului lor. Sapolsky folosește studii din neurologie, biologie și psihologie pentru a demonstra că alegerile noastre sînt reacții automate, fără intervenția vreunui „eu” conștient.

Criticii consideră că poziția lui Sapolsky este extrem de radicală și că, în încercarea de a explica totul prin biologie, el neglijează aspectele complexe și imprevizibile ale comportamentului uman. Chiar dacă biologia joacă un rol semnificativ, comportamentul uman nu poate fi întotdeauna prevăzut. Creativitatea, intuiția sau reacțiile la situații noi sugerează că există un grad de spontaneitate și libertate care nu poate fi redus la simple mecanisme biologice. Unii critici susțin că, deși creierul funcționează pe baza proceselor biologice, conștiința și alegerile noastre sînt fenomene emergente, care nu pot fi reduse doar la biologie. Asta înseamnă că „liberul-arbitru” ar putea apărea ca un fenomen al interacțiunii complexe dintre creier și mediu, fără a fi doar o iluzie.

Dezbaterea dintre determinism și liberul-arbitru are implicații profunde asupra modului în care ne percepem pe noi înșine și pe ceilalți. Dacă Sapolsky are dreptate, atunci nu sîntem responsabili pentru acțiunile noastre în sensul clasic al cuvîntului, ceea ce ar putea schimba radical sistemele de justiție, etică și morală. Dacă alegerile noastre sînt predeterminate, cum putem fi trași la răspundere pentru ele? Ceea ce mai spune Sapolsky este că ar trebui să abordăm comportamentul uman cu mai multă compasiune și să ne concentrăm pe prevenirea factorilor care duc la comportamente nedorite, mai degrabă decît pe pedepsirea indivizilor. Deși poziția acestuia poate părea descurajantă, ea sugerează că schimbările pozitive în comportament pot fi obținute prin modificarea circumstanțelor (de exemplu, îmbunătățirea educației, a mediului social sau reducerea stresului). Fiind în întregime modelați de biologie și mediu, asta ar putea diminua importanța individualității și ar încuraja o perspectivă universală asupra umanității, ce contribuie la reducerea stigmatizării și la o mai bună înțelegere a comportamentului uman.

Există filosofi (de la David Hume la Daniel Dennett) care susțin că determinismul nu exclude în întregime posibilitatea unui anumit tip de liber-arbitru. Chiar dacă avem condiționări puternice, ei spun că atît timp cît acțiunile noastre decurg din propriile dorințe și intenții (chiar dacă și acestea au origini biologice), putem vorbi despre un grad de libertate. Ideea de „sisteme emergente” sugerează că, la nivelul conștiinței și al gîndirii, pot apărea lucruri noi, care nu pot fi explicate doar prin suma componentelor biologice. Așadar, chiar dacă bazele sînt deterministe, apar deciziile conștiente, de pildă, care joacă un rol real în viața noastră psihică și în luarea deciziilor. Chiar și într-o viziune deterministă, putem păstra concepte precum „identitate” și „responsabilitate”, însă le redefinim. În loc să le vedem ca reflectînd o libertate absolută, le putem înțelege ca rezultate ale complexității minții umane și ale interacțiunii cu mediul. Într-o lume în care totul este determinat, educația, arta, psihoterapia, disciplinele spirituale etc. rămîn instrumente puternice pentru a modela comportamentul. Merită să investim în ele tocmai pentru a schimba „determinanții” din spatele acțiunilor.

Cred că identitatea noastră este rezultatul unei interacțiuni unice între genele noastre, mediul în care trăim și influențele oamenilor care ne modelează. Un aspect foarte important este sănătatea mintală și psihologică a celor care ne cresc deoarece aceasta joacă un rol crucial în formarea noastră. Acest lucru confirmă perspectiva că nu sîntem ființe izolate, ci produse ale unui context complex. Legat de responsabilitate, aș face o punte între determinism și ideea de liber-arbitru. Faptul că acțiunile noastre sînt predictibile în funcție de trecut sugerează că avem un grad de „programare”, dar recunoașterea responsabilității implică faptul că totuși conștiința noastră poate opera în limitele acestui program. Știm că un anumit trecut (traume, neglijență, influențe negative) generează comportamente dăunătoare și ar trebui să investim mai mult în schimbarea mediului și în sprijinirea sănătății mintale. Această viziune ar putea transforma modul în care vedem răspunderea. În loc să pedepsim, ar trebui să înțelegem mai bine cauzele acțiunilor și să intervenim preventiv. Dar există limite clare în ceea ce putem preveni sau schimba. Genele, mediul formator și sănătatea psihică a adulților care ne cresc sînt factori pe care nu îi putem controla. În plus, factorii culturali – norme, credințe și valori ale locului unde ne naștem – trasează granițe rigide pentru dezvoltarea noastră, influențînd percepțiile și comportamentele noastre într-un mod uneori subtil, alteori opresiv.

Acceptarea faptului că vor exista mereu oameni care deviază de la normele morale sau sociale este un act de realism. Deși determinismul poate explica de ce ajung acești oameni să facă rău, nu înseamnă că acest rău poate fi ignorat. Sancționarea rămîne esențială, nu doar pentru protecția societății, ci și pentru menținerea unui cadru moral funcțional. Iată o perspectivă ce combină compasiunea cu responsabilitatea: avem nevoie să înțelegem originile comportamentelor distructive fără a le scuza. Sancțiunea devine necesară nu doar pentru protecția societății, ci și ca o recunoaștere morală a gravității actelor lor. Chiar și acolo unde restaurarea nu poate funcționa în sens clasic, va exista un efort de înțelegere a rădăcinilor răului pentru a preveni viitoare tragedii. Educația poate fi un instrument util, dar ea nu poate depăși barierele genetice sau anomaliile profunde ale dezvoltării neurologice.

Realitatea faptului că unii oameni nu pot fi „sănătoși” sau „salvați” este dureroasă, dar necesară. Cei care trăiesc într-un astfel de „purgatoriu intern” sînt o dovadă a limitelor lor, dar și ale noastre, ca societate și ca indivizi. Totuși, această acceptare nu trebuie să excludă compasiunea: chiar și cei „deviant răi” sînt, în esență, victimele unei configurații biologice și de mediu pe care nu au ales-o. O combinație între realism și umanitate. Sîntem determinați de genetică și de factorii de mediu, dar și de modul în care ne structurăm personalitatea, în funcție de individualitatea și unicitatea fiecăruia. Consider că acest concept de reziliență are un mare impact în viața noastră (reziliență în sensul capacității de a supraviețui și a te salva, spre a avea o calitate a vieții, în ciuda evenimentelor traumatice trăite la nivel individual). Văd libertatea alegerii ca fiind formată din oamenii model, propria reziliență și spiritul autodidact, un fel de „zonă de libertate” în care intervine unicitatea fiecărui om.

Este adevărat că sîntem puternic influențați de genetică, factori de mediu, cultură și educație. Dar reziliența sugerează că, în limitele acestor influențe, oamenii pot răspunde diferit la provocări similare. Deși doi indivizi pot avea gene și experiențe de mediu similare, unul poate dezvolta o mare reziliență, iar celălalt poate fi mai vulnerabil. Această diferență poate fi explicată și prin modul în care procesele psihologice (în special cele emoționale și cognitive) se dezvoltă în timp. Unii susțin că aici se naște un „spațiu” în care apare autonomia individuală, fie ea și parțial determinată de factori ascunși. Exemplul pe care îl putem primi de la un mentor, de la o persoană de referință sau chiar de la un personaj dintr-o carte poate fi un factor major de transformare. Observînd cum altcineva reușește să depășească dificultăți învățăm strategii noi.

A fi autodidact presupune curiozitate, motivație și perseverență. Dacă le vedem prin lentila determinismului, putem spune că aceste trăsături își au rădăcina în factori biologici și de mediu. Dar, în același timp, experiența subiectivă a învățării autodidacte ne transmite un sentiment de „eu aleg să fac asta”, sugerînd o anumită formă de autonomie. Libertatea nu trebuie neapărat privită ca o „proprietate” stabilă, prezentă sau absentă în mod absolut. Poate fi concepută ca un proces în care ne dezvoltăm abilitatea de a răspunde mai conștient și mai eficient la situațiile de viață. Modul în care fiecare individ își dezvoltă propriile strategii de „coping”, de adaptare, valorile și obiectivele (chiar sub determinism) creează acea „unicitate” care ne face să fim diferiți unii de ceilalți.

Totuși, Robert Sapolsky, ca biolog și neuroendocrinolog, are o perspectivă aparte asupra acestui concept. El pornește de la premisa că toate acțiunile noastre sînt determinate de factori biologici (genetică, structura și chimia creierului), factori de mediu (condiții de viață, experiențe trecute, context social) și evenimente care s-au derulat într-un lanț cauzal de-a lungul întregii noastre vieți. Pentru Sapolsky, senzația de „eu aleg să fac X” este rezultatul unor procese complexe din creier, care sînt la rîndul lor influențate de genetica noastră, de experiențele anterioare și de mediul imediat. El subliniază că, deși credem că avem o „voință liberă” care generează acțiuni, dacă privim suficient de adînc în mecanismele creierului și în istoricul personal, vom descoperi un șir de cauze care determină comportamentele noastre. Astfel, „agency”-ul uman ar fi o iluzie (sau cel puțin mult mai limitat decît credem), în măsura în care tot ceea ce simțim noi ca decizie autonomă a fost, de fapt, pregătit de factori anteriori.

O anecdotă simpatică spusă despre Igor Stravinsky, în contextul „agency”-ului uman, este aceea că, aflat pe patul de spital, el bătea cu inelul de la mînă în tăblia patului. Soția lui îl întreabă: „De ce bați, sînt aici?”, la care acesta răspunde: „Ca să fiu sigur că eu încă mai sînt aici!”. Se pune întrebarea cît din gestul acestuia e liber arbitru și cît e un gest determinat.

Mai degrabă, în viziunea lui Sapolsky, acel „agency” uman este o construcție emergentă: adică e un fenomen care apare cînd ai un creier uman suficient de complex, expus la medii diferite. Dar, chiar dacă apare subiectiv, nu înseamnă că este „liber” în sens metafizic, rămîne dependent de factori determinanți. Ca punct de comparație, există curentul numit compatibilism, unde filozofi precum Daniel Dennett afirmă că determinismul și „agency” pot coexista. Sapolsky, însă, merge mai departe și spune că, dacă ne uităm cu atenție, toate acțiunile noastre au un lanț cauzal în spate, iar senzația de a fi un „agent autonom” e, de fapt, strict o percepție care nu mai poate fi susținută științific ca liber-arbitru real. El consideră că acest mod de a privi lucrurile (dintr-o perspectivă biologic-deterministă) ar trebui să ne aducă mai multă compasiune și mai puțin accent pe vină. În loc să spunem „e vina ta că ai făcut asta”, am putea întreba: „Ce factori biologici, sociali și de mediu au dus la acest comportament și cum îi putem ajusta pe viitor?”. Așadar, cînd Sapolsky vorbește despre „human agency”, el descrie senzația și conceptul prin care ne considerăm decizionali și responsabili, dar o privește în contextul ferm al unui determinism biologic și social. Ca urmare, pune sub semnul întrebării concepția tradițională de „liber arbitru” și oferă o redefinire mai nuanțată a modului în care înțelegem deciziile umane, responsabilitatea și moralitatea.

Daniel Dennett susține că determinismul și liberul arbitru pot coexista. Cu alte cuvinte, chiar dacă universul este complet determinat cauzal, există un sens în care oamenii pot fi considerați „liberi” și responsabili pentru acțiunile lor. Acesta argumentează că liberul arbitru nu trebuie înțeles ca un fel de „magie” care ne scoate în afara lanțului cauzal. Mai degrabă, e vorba de abilitatea de a lua decizii bazate pe rațiune, experiență, anticipare a consecințelor și de a acționa în concordanță cu dorințele și valorile proprii. El introduce expresia: „the kind of free will worth wanting” („genul de liber arbitru pe care merită să-l dorești”), arătînd că, pentru o societate funcțională, ceea ce contează este că oamenii își pot controla comportamentul în mod rațional și sînt sensibili la argumente, recompense, pedepse etc. Astfel, „agency”-ul uman nu e o iluzie pură, ci un fenomen emergent al complexității creierului și al interacțiunilor sociale. Chiar dacă toate procesele cerebrale sînt determinate, posibilitatea de a ne autoregla și de a ne adapta la reguli și consecințe face ca responsabilitatea să fie încă validă.

Sam Harris, deși nu este biolog precum Sapolsky, se apropie mai mult de poziția că totul este determinat. Acțiunile noastre, gîndurile și dorințele apar în conștiință fără ca noi să le controlăm în mod real sursa. Pentru Harris, ideea de a putea alege „altfel” într-o anumită situație este o iluzie. Creierul procesează informații și, la un moment dat, decizia „apare” în conștiință. În consecință, „human agency” ar fi un fenomen subiectiv. Simțim că sîntem agenți, dar, din punct de vedere obiectiv, această libertate nu există. Chiar și așa, Harris subliniază importanța empatiei și responsabilității, însă redefinește responsabilitatea într-un mod mai apropiat de ideea că oamenii au nevoie de reabilitare și educație, mai degrabă decît să fie învinovățiți moral într-un sens absolut. Toți acceptă că mintea umană funcționează pe baze fizice, biologice și că există un lanț cauzal. Diferența majoră e cît de mult spațiu lasă fiecare pentru liberul arbitru.

Ca specialist în sănătatea mintală, consider că este necesar să introducem tulburările de personalitate și alte afecțiuni mintale în discuția despre determinism, liber-arbitru și „human agency” ca fiind esențiale, pentru că sănătatea psihică afectează profund capacitatea unei persoane de a lua decizii în mod rațional și de a-și controla comportamentul. În plus, din perspectivă socială, dacă problemele de sănătate mintală sînt larg răspîndite și gestionate deficitar, pot pune în pericol coeziunea și funcționalitatea democrației.

Știm că tulburările de personalitate, psihopatia (în sfera tulburării de personalitate antisocială), schizofrenia etc. au o bază genetică și neurobiologică. Dacă argumentăm că genetica și mediul determină în mare măsură comportamentul, în cazul bolilor mintale aceste influențe pot fi și mai puternice (de exemplu, anomalii la nivelul cortexului prefrontal, dezechilibre neurochimice). În plus față de baza biologică, traumele din copilărie, abuzul, neglijarea sau medii extrem de toxice pot amplifica riscul de a dezvolta tulburări de personalitate ori alte afecțiuni. Aici intervine și reziliența (sau lipsa ei), care diferă de la om la om, iar pentru unii duce la comportamente dezadaptative, inclusiv violente sau distructive social.

Dacă considerăm că liberul arbitru este limitat, în prezența unei boli mintale severe, acea „fereastră” de libertate a alegerii se restrînge și mai mult. În psihopatie, un factor central este deficitul de empatie și incapacitatea de a resimți remușcări. Comportamentele pot fi și mai mult ancorate în automatisme, impulsuri sau calcule egocentrice, ceea ce diminuează și mai mult sentimentul de „responsabilitate morală”. Din perspectivă deterministă, dacă ne dorim să reducem comportamentele antisociale, trebuie să identificăm și să tratăm de timpuriu tulburările mintale sau personalitatea predispusă la violență, în loc să ne bazăm doar pe pedeapsă. Sistemele de justiție orientate spre reabilitare, combinînd pedeapsa cu tratamentul, pot da rezultate mai bune decît pedeapsa dură.

Într-o societate în care se recunoaște că boala mintală limitează liberul-arbitru și autocontrolul, apare o atitudine de compasiune față de persoană, deși comportamentul rămîne inacceptabil. Această abordare nu elimină nevoia de a proteja societatea, dar schimbă accentul spre înțelegerea cauzalității și o intervenție mai eficientă. O democrație implică participare responsabilă, dezbateri raționale și respect reciproc. Dacă o mare parte a populației suferă de tulburări mintale nediagnosticate sau netratate, capacitatea lor de a discerne și de a face alegeri informate scade. În plus, anumite tulburări (de exemplu, personalitatea narcisică în rîndul liderilor politici) pot afecta deciziile politice și pot influența negativ societatea. Fără acces la cunoașterea științifică popularizată pentru publicul larg, fără servicii de sănătate mintală, suport social și intervenții timpurii, se vor acumula tensiuni care cresc rata de violență, criminalitate sau radicalizare (inclusiv extremism). O societate democratică funcțională e bazată pe un grad minim de sănătate mintală, care le permite oamenilor să comunice, să negocieze și să își asume responsabilități.

Cred că este absolut necesar să investim în sănătatea mintală pentru a menține o democrație solidă, e crucial să existe politici publice de susținere a sănătății mintale, educație, prevenție a abuzului în copilărie, acces la psihoterapie și intervenții psihiatrice. Bolile mintale acționează ca un factor care restrînge libertatea noastră de a acționa. Într-o viziune deterministă, ele au origini neurobiologice și sociale, influențînd gradul de autocontrol și responsabilitate. Reziliența și intervenția rămîn cheile practice: chiar și în cazul tulburărilor grave, se pot dezvolta terapii și strategii care să mărească șansa de a dobîndi mai mult autocontrol, dar intervenția necesită resurse și voință politică. Pentru societatea democratică, menținerea unui nivel bun de sănătate mintală este vitală. Fără această bază, capacitatea cetățenilor de a-și exercita drepturile și obligațiile într-un mod rațional și empatic se reduce dramatic, afectînd stabilitatea și coeziunea socială. Așadar, fie că pornim de la un determinism biologic și social, fie că privim lucrurile printr-o lentilă compatibilistă, trebuie să conștientizăm că starea de sănătate mintală este un factor major și esențial care poate lărgi sau restrînge fereastra noastră de acțiune și, implicit, calitatea societăților în care trăim și a vieților proprii.

Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Aceiași noi. Cînd sensul viitorului e în trecutul nostru, Editura Humanitas, 2024.

Credit foto: Wikimedia Commons