Degringolada adevărului

Într-o seară, după ce am urmărit o avalanșă de postări de pe rețelele sociale, despre jocurile politice (și apocaliptice) pe care le trăim, în care lucrurile se băteau cap în cap, iar dezinformările se propagau cu o nonșalanță uluitoare, am încercat să mă „refugiez” în cîteva videoclipuri amuzante cu pisici. Însă, brusc, îndoiala mi-a încolțit și aici în minte: oare imaginile pe care le priveam, giumbușlucurile drăgălașe ale pisicilor, erau reale sau create cu ajutorul Inteligenței Artificiale? Și mi-am dat seama că gradul de mefiență la care am ajuns, din cauza fricii de fake news, a devenit aproape egal cu o paranoia.

Vigilență vs paranoia

Am ajuns oare să trăim o epocă a paranoiei? Pentru că trăim deja într-o lume în care dezinformarea este omniprezentă, iar scepticismul este mai mult decît necesar pentru a ne proteja de manipulare. Însă, cînd acest scepticism devine atît de puternic încît ne îndoim chiar și de banalități, cum ar fi autenticitatea unui video cu o pisică jucăușă, poate că am trecut deja o graniță invizibilă. Căci lumea în care trăim nu este doar una a hiperinformării, dar și una a hipersuspiciunii. Sîntem bombardați zilnic cu imagini, videoclipuri, declarații, iar Inteligența Artificială și tehnologiile de deepfake au amplificat și mai mult această incertitudine. Frica de a fi manipulați ne determină să punem la îndoială totul, ceea ce poate duce la o formă de alienare.

Teoria o cunoaștem: pentru a găsi un echilibru, trebuie să ne păstrăm spiritul critic acolo unde este cu adevărat necesar, să verificăm știrile din mai multe surse și să fim atenți dacă declarațiile politice nu sînt scoase din context etc. Însă pentru a parcurge tot acest labirint al suspiciunii este nevoie de mult timp, un timp pe care puțini dintre noi îl au la dispoziție. În plus, ne confruntăm cu o realitate în care cuvîntul scris sau rostit nu mai are greutatea pe care o avea odinioară. Nu de puține ori, sursa însăși infirmă ceea ce a afirmat sau a postat pe rețelele sociale.

Liderii politici, mai ales cei care folosesc rețelele sociale ca pe un megafon personal, pot spune orice le trece prin minte, fără să simtă vreo responsabilitate pentru consecințe fiindcă, la o adică, pot infirma sau „nuanța” cu seninătate ceea ce ei înșiși au declarat într-un mod tranșant. Publicul devine astfel prins într-un joc de umbre, unde realitatea se distorsionează continuu, în care începem să ne simțim din ce în ce mai dezorientați și obosiți de acest flux constant de declarații contradictorii și manipulatoare.

În cazul multor politicieni, minciuna și negarea realității sînt transformate într-o strategie politică. Se spune ceva radical, sînt provocate reacții, iar apoi, dacă lucrurile se întorc împotriva lor, fie neagă, fie își reformulează declarațiile astfel încît să nu poată fi trași la răspundere. Este și recentul caz al liderului AUR, care a afirmat, într-un videoclip postat în siajul deciziei CCR de a invalida candidatura lui Călin Georgescu, că „cei care au comis lovitura de stat ar trebui jupuiți în piața publică”. În ziua următoare, confruntat nu doar cu un val de critici, dar și cu autosesizarea Parchetului General, acesta a spus că s-a exprimat metaforic, că era vorba, de fapt, de a fi „jupuiți” de privilegii și pensii speciale.

Sensibilitățile poetice ale politicienilor au fost invocate și în alte ocazii. În 2019, Eugen Teodorovici a afirmat: „Îmi plac curvele, dar nu în politică”, iar cînd a fost criticat, a replicat că a fost o „metaforă”. Tot în 2019, Mihai Chirica a afirmat: „Congolezii, somalezii, sirienii și alte națiuni sînt coborîte din copac mai deunăzi”, însă ulterior a susținut că era „o metaforă pe care o folosim cu toții”. Această tendință de a acoperi gafele cu pretextul metaforei sau al „glumei” de care publicul e prea tembel ca să-și dea seama este și apanajul unor influencer-i politici, cei care prioritizează senzaționalismul și viralizarea cu orice preț. Iar puterea acestora a intrat și ea în jocul manipulărilor sociale, în care adevărul nu mai contează, ci doar „spectacolul”, din care cîștigă bani și notorietate. Jonglînd cu emoțiile opiniei publice, răspîndesc dezinformare sub pretextul „libertății de exprimare”.

Între fake news promovate și decizii arbitrare asupra modului în care circulă informația pe platformele lor, între jocurile politice și goana după celebritate și click-uri transformate în bani, democrațiile sucombă într-o degringoladă a adevărului.

Dezinformarea, arma letală contra democrației

Democrația nu este doar un sistem de guvernare, ci un ecosistem al conștiinței civice, iar fără cetățeni educați, liberi și critici, ea devine doar o formă fără fond. Puterea dezinformării de astăzi este un simptom clar al unei crize democratice profunde.

Pe de o parte, oamenii nu mai sînt participanți activi, ci prizonieri ai unui flux informațional haotic, care îi manipulează, îi sperie și, în cele din urmă, îi epuizează. Iar această epuizare duce la o atitudine fatalistă. Cînd ai impresia că nu mai ai nici o putere asupra realității, tentația de a te retrage devine imensă. Însă chiar această retragere îi favorizează pe cei care vor să șubrezească o democrație. Pentru că democrația moare nu doar cînd e atacată direct, ci și cînd oamenii încetează să mai creadă în ea. Iar cînd nu mai credem în democrație, creăm o societate polarizată.

Adevărul în societățile polarizate

Adevărul, într-o societate polarizată, devine un cîmp de luptă unde fiecare tabără revendică monopolul asupra lui. În esență, adevărul ar trebui să fie un punct de referință obiectiv, dar realitatea socială îl transformă într-o armă retorică, modelată de convingeri, ideologii și emoții. Devine un adevăr interpretativ, filtrat prin ideologie, cultură și educație. Aici apar distorsiunile cele mai mari, căci oamenii tind să vadă ceea ce confirmă viziunea lor preexistentă.

Problema într-o societate polarizată este că taberele ajung să respingă nu doar interpretările diferite, ci și faptele în sine, preferînd doar „adevărurile” care le susțin convingerile. În acest context, adevărul devine mai puțin o chestiune de realitate și mai mult una de apartenență la un grup. Cînd cineva susține că „deține” adevărul absolut, e probabil mai degrabă un semnal de alarmă decît o garanție. Căci adevărul, în forma sa cea mai pură, nu se impune prin strigăte, ci se descoperă prin dialog, argumente, verificare.

Cei care clamează că dețin adevărul absolut ajung, paradoxal, să fie captivi în propria lor construcție. În loc să fie „eliberați” de adevăr, se închid într-o fortăreață a convingerilor, unde fiecare idee diferită devine o amenințare, nu o posibilitate de înțelegere mai profundă.

Teama de incertitudine

Însă această rigiditate a convingerilor vine dintr-o teamă profundă, teama de incertitudine. E mai confortabil să crezi că știi deja totul decît să trăiești cu ambiguitatea și complexitatea realității. Într-un fel, adevărul absolut devine un fel de refugiu mental, dar și o închisoare, pentru că ne împiedică să vedem dincolo de limitele impuse de propria minte.

Rețelele sociale joacă aici un rol pervers. Au fost create ca un simbol al accesului liber la informație, al transparenței și al mobilizării civice, însă au devenit un instrument de capturare a atenției și de modelare a percepțiilor, oferind fiecărui utilizator o realitate personalizată, în care adevărul obiectiv devine irelevant. Într-un fel, sîntem ca într-un spectacol de magie colectivă, în care fiecare vede doar ceea ce algoritmii decid să îi arate. Iar cînd algoritmii țintesc instinctele noastre primare de agresivitate, echilibrul emoțional din societate dispare.

Furia este cel mai ușor combustibil: oferă energie, un scop, un inamic clar. În schimb, bucuria, empatia (în sensul de înțelegere a judecății cuiva, nu de milă), reflecția necesită mai mult efort, mai multă deschidere. Însă, în torentul algoritmilor și al dezinformării, oamenii au ajuns să respingă empatia: sîntem prea obosiți, prea copleșiți, prea speriați ca să ne mai permitem vulnerabilitatea emoțiilor pozitive.

Revenirea în matcă

Dacă democrația depinde de oameni educați și echilibrați emoțional, cum poate supraviețui într-o lume în care educația a fost înlocuită de consum pasiv de informație? Și cum poate exista democrație într-o societate din ce în ce mai polarizată?

În primul rînd ar trebui să înțelegem că oamenii se închid atunci cînd sînt confruntați direct cu un alt adevăr decît cel în care cred ei, însă se deschid atunci cînd simt că sînt ascultați. Cînd nu li se răspunde cu agresivitate, ci cu întrebări care îi provoacă să reflecteze. Întrebările aparent naive sînt, de fapt, printre cele mai puternice unelte. Ele nu atacă, nu contrazic frontal, dar stîrnesc un moment de ezitare, un spațiu în care celălalt este nevoit să-și reexamineze propriile convingeri. Și tocmai acest mic spațiu de îndoială este locul în care poate pătrunde gîndirea critică. Să-i faci pe oameni să reintre în matcă, să le amintești ce înseamnă echilibrul, să le arăți că există un loc mai liniștit decît vîrtejul furiei și al manipulării. Bineînțeles, este o muncă de răbdare și finețe, pentru că, odată ce cineva s-a obișnuit să trăiască în torentul indignării și al dezinformării, liniștea poate părea un vid greu de suportat.

Însă marile transformări, cele care țin de mentalități, nu vin din revoluții zgomotoase, ci din aceste momente discrete, în care cineva începe să vadă lumea puțin diferit. E nevoie doar de o fisură în zidul convingerilor rigide, iar uneori o simplă întrebare bine plasată poate crea acea fisură.

Poate că adevăratul „război” pe care îl trăim nu este între ideologii, ci între claritate și confuzie, între răbdare și impulsivitate, între dialog și urlet. Și poate că, mai ales într-o societate polarizată, adevărul trebuie căutat cu prudență și modestie. Și poate ar trebui să ne amintim, de fiecare dată cînd convingerile de nezdruncinat ne ispitesc, de întrebarea lui Montaigne: Que sais-je? („Ce știu eu?”).