Despre muzică și iubire cu ochii închiși

Duminică, 3 martie, am fost la un spectacol eveniment la Opera Națională, în cadrul centenarului Elena Cernei. La sfîrșit, cei mai mucaliți dintre noi am dezbătut pe tema discrepanței dintre muzică și libret la operă. O muzică atît de frumoasă doar pentru ca, după două, trei sau patru acte, ăia să se omoare sau să moară cu toții. De neînțeles! Mi-am amintit din nou de cărticica mea cu librete de cînd aveam vreo 8-9 ani. Cum m-am dus în ultima din dependințele locuinței noastre, un soi de magazie, unde aveam cartierul general împreună cu cățeii casei, cu „o mobilă“ improvizată din lemnele de foc. Așezată confortabil pe un buștean, cu o mînă pe spinarea cîinelui, am citit primul libret. Apoi al doilea. Și al treilea. Și am aruncat cartea cît colo. Era revoltător! Cartea aia era o porcărie. Oamenii mureau pe capete acolo. Și așa, cam aiurea în tramvai, fără motive serioase. Unul nu scăpa!

Revenind la spectacolul de duminică seară, Carmen cred că a fost printre primele opere văzute pe scenă. Muzica, fermecătoare, ușor reproductibilă (mă rog, pentru cei cu voce de a doua opțiune, așa ca mine, ușor reproductibilă, dar greu de suportat pentru cei din jur), costumele, decorurile, exotismul Spaniei prin ochii lui Mérimée și Bizet, toate erau perfecte pentru a face un copil să iubească opera.

Pentru cei care ar putea, prin cine știe ce minune, să nu cunoască subiectul, o scurtă prezentare.

Un flăcău cam anost, dar cumsecade, este logodit cu o fată la fel de anostă, dar chiar și mai cumsecade. Deși el se laudă că o iubește pe fată, realitatea crudă este că îl plictisește de moarte. Dat fiind că morala societății în secolul al XIX-lea spunea că un bărbat respectabil trebuie să se însoare cu o fată cuminte și că fata trebuie să fie bună la făcut copii și ciorbe, nu la alungat plictiseala, acest impediment insignifiant n-a stat nici în calea planurilor de căsătorie ale lui don José. Dar cum „băieții buni n-are noroc“ (mă rog, nici fetele bune, cum se va dovedi mai tîrziu și în cazul bietei logodnice cuminți, dar plicticoase), peste sărmanul José dă ceasul rău sub forma lui Carmen. Aceasta nu este nici plicticoasă, nici fată cuminte. Ba mai mult decît atît, este o farmazoană, iar José, băiat cuminte, cu apucături de moluscă incapabilă să se opună, va fi vrăjit de nemernică și le va abandona atît pe fecioara cumsecade, cît și pe mama bătrînă, deși își va face periodic procese de conștiință, ca un flăcău cumsecade, dar lovit de ghinion ce este.

Pe de altă parte, Carmen – farmazoana – trăiește cu convingerea că s-a îndrăgostit, la rîndu-i, de moluscă, din motive obscure, pe care nu le-a deslușit niciodată nici o femeie îndrăgostită de o moluscă. De-a lungul istoriei literare, s-au mai văzut femei înamorate de broscoi, porci sau măgari, dar fie ei, fie ele se aflau sub o vrajă atunci cînd s-a petrecut bizarul eveniment. Înamorarea de moluște ține de un domeniu ce nu a fost elucidat încă, dar se întîlnește și în viața reală. În ceea ce-l privește pe José, vrăjit fiind, cum spuneam, face și el o fixație pentru farmazoană, dar el are o scuză, știut fiind că bărbații, de la facerea lumii încoace, sînt oricum duși în ispită de femei și înzestrați cu responsabilitate atenuată. În cazuri particulare, cum e și acesta, vraja este o circumstanță agravantă. Acum, ce poate să mai facă bietul José în aceste condiții? Să sufere, să se văicărească și să cînte ariile cele mai puțin spectaculoase din toată opera. Chiar și suava „La fleur que tu m’avais jetée“ pălește prin comparație cu ariile lui Carmen și ale lui Escamillo. Suavă, dar edulcorată pînă în pragul diabetului. Și, după ce epuizează tot registrul liric, don José este izbit de revelația masculinității sale reprimate în urma farmecelor pe care i le-a făcut farmazoana, drept care pune mîna pe cuțit și o înjunghie. Că romantismul secolului al XIX-lea nu suferă numai de stereotipuri arhetipale, dar și de gesturi excesive. E drept că așteaptă pînă la finalul piesei pentru asta, ceea ce ne demonstrează cît de importantă e plasarea în timp și spațiu a acțiunii. În Spania secolului al XV-lea, n-ar mai fi pierdut timpul pînă în actul IV. Ar fi adunat surcele pentru un foc vesel încă din actul II și ar fi pedepsit exemplar vrăjitoarea, fără să mai fie nevoie ca sărmanul băiat să lase mamă, vatră, armată, patrie adorată. În secolul XX, don José ar fi ajuns la psiholog, spre binele tuturor, și Bizet ar fi scris o operă bufă. Din păcate pentru noi, însă, secolul al XIX-lea ne obligă la patru acte cu un libret prost, ca o telenovelă, la finalul căreia o sfîrșește la fel de prost taman singura persoană interesantă din operă. Pentru ca tabloul să fie complet, nu lipsesc nici stereotipurile etnice, că vrăjitoria și exotismul au făcut întotdeauna casă bună. Și doar nu era ca farmazoana să fie o ariană cumsecade, creștină și cu ochi albaștri. Că atunci o lua de nevastă.

Acum, sigur, aș putea fi acuzată de corectitudine politică, dar realitatea e că binomul libret prost – muzică bună este o problemă veche. În afară de Verdi, care a făcut apel la cărțile lui Shakespeare, Dumas-fiul și Hugo, pentru a obține niște librete coerente, cu conținut și substanță, în rest majoritatea operelor beneficiază de niște înflorituri narative față de care telenovelele sud-americane ar putea să pară de-a dreptul drame introspective cu adîncimi nebănuite. Norocul este că sînt salvate de muzică. Iar muzica, la Carmen, este sublimă.

Spectacolul de duminică a beneficiat de o distribuție de excepție în ceea ce privește cele două roluri principale. Ruxandra Donose este copleșitoare. O voce plină, bine dozată, care construiește o Carmen mai degrabă languroasă decît pasională. Cu adevărat o farmazoană. Vocea ei în „Habanera“, cu mișcări unduitoare de șarpe care iese din coșul fachirului, ți se strecoară pe sub piele și te face să te simți ca Mowgli înaintea lui Kaa. Ce șanse să fi avut bietul don José, care și așa nu părea să aibă prea multe șanse de felul lui? Iar în rolul lui don José, Ramon Vargas a reușit să-i dea voce și dramatism unui personaj care altfel ar fi fost cam plat.

Legat de ideea că dragostea e oarbă, de faptul că oamenii se mint și se apropie cu ochii închiși unul de altul, dincolo de stereotipiile de secol XIX, mărturisesc că mi-a plăcut în mod deosebit un amănunt al regiei. Cele două siluete albe, ca două statui, cu fețele acoperite de văluri. La început, apare ea, ca o mireasă, simbol al necunoscutului, al destinului, al morții. Apoi, în al doilea act, lîngă ea vine el, cu care mai întîi dansează, într-o bucurie a întîlnirii. După care, în scena din hanul lui Lillas Pastia, cele două siluete albe, fără fețe, încremenesc în plan secund, așezate față în față la o masă, în timp ce în prim-plan are loc confruntarea dramatică a protagoniștilor. Pe întreg parcursul scenei, în care Carmen încearcă să convingă un José preocupat de onoare să fugă cu ea în munți, în timp ce el nu este în stare să se hotărască între datorie și pasiune, slab și obsedat de o femeie pe care doar își închipuie că o iubește, pe care vrea să o părăsească, dar nu vrea ca ea să fie a nimănui altcuiva, cele două statui rămîn mute și enigmatice, aproape amenințătoare, în spate. Destin implacabil, fascinația necunoscutului, nepotrivire, împotrivire la cunoașterea celuilalt, obsesii, spaime și mister. Mysterium tremendum mutat în spațiul sacru dintre două ființe care se întîlnesc fără să își strămute hotarele sau făcînd-o forțat, împotriva propriului eu. Poate că regizorul trimitea la sărutul lui Magritte. Poate că trimitea doar la vălurile care ne acoperă și pe care nu vrem să le dăm jos. Sau poate tocmai la tulburătorul Abre los ojos al lui Alejandro Amenábar. Să deschidem ochii atunci cînd iubim. Să-i închidem doar cînd ascultăm muzică. Dar ideea era acolo. Alături de rochii de flamenco, castaniete și corridă.

Carmen de Bizet rămîne o capodoperă. În ciuda libretului subțirel. Muzica, însă, transformă o povestioară banală în magie. Iar vocile Ruxandrei Donose și a lui Ramon Vargas au făcut-o să umple sala Operei naționale. Alături de orchestra condusă impecabil, ca întotdeauna, de Tiberiu Soare. 

Ileana Moroianu este medic stomatolog și studentă la masterul de cultură și civilizație ebraică din cadrul Facultății de Litere a Universității București.