Dictatura prezentului continuu

Te trezești. E liniște. Pentru cîteva secunde. Apoi deschizi telefonul. Știrile curg, părerile dau năvală, oamenii strigă în toate direcțiile. Ai ratat deja ceva important? Probabil. Te mai interesează? Nu prea. Dar mai ales astăzi simți că trebuie să știi pe ce lume trăiești. Căci lumea de cu o seară înainte nu mai este cea de dimineață și, cel mai probabil, se va schimba cu totul, din nou, pînă la prînz. Și nu vrei să fii luat pe nepregătite, să fii deconectat de prezent.

Căci astăzi trăim sub dictatura prezentului continuu. Timpul nu mai are adîncime, se destramă într-o succesiune de clipe de „actualitate”. Viitorul se atrofiază într-un prezent intens trăit, iar intensitatea acestui prezent ne fură exact ceea ce deplîngem că ne lipsește cel mai mult: timpul. Timpul de a înțelege, de a digera, de a gîndi.

Nu mai apucăm să ne desprindem din nici o știre, că deja sîntem trași înspre alta. Împinși de fluxul continuu al informației, alergăm cu ochii înfipți în ecrane, citim fragmente, titluri, alerte, știri care ne scapă printre degete chiar înainte de a le pricepe. Ne hrănim cu acest prezent informațional pe nerăsuflate și pare că nu ne mai săturăm. Însă cu cît devorăm mai multă informație, cu atît rămînem mai flămînzi. Ne e frică să nu pierdem ceva, dar, de fapt, nici nu mai știm ce căutăm.

Și poate că, de fapt, am pierdut deja totul: liniștea, răgazul, sensul.

Ne mai dă informația control?

Mai multe informații și comunicarea exacerbată au „luminat” ele lumea? Masa de știri a produs adevăr? Sau, din contra, toate au dus la o stare de oboseală cronică? Și cînd anume am obosit de atîta informație? Poate din clipa în care informația a încetat să vină și a început să se reverse. Ca un torent. Ca o cascadă sub care încerci să respiri, fără să mai poți distinge între ce contează și ce e doar zgomot. Cu cît sînt eliberate mai multe informații, cu atît lumea devine mai confuză. Iar confuzia crește, mai mult ca niciodată. Evenimentele nu doar că se succed cu o repeziciune amețitoare, dar par că se anulează unele pe altele într-un carusel absurd de afirmații și retractări.

Asistăm la spectacolul unei lumi care își uită cuvintele imediat ce le rostește. Lideri politici care într-o zi etichetează, a doua zi dezmint, a treia zi pozează zîmbitori în fotografii de protocol. Donald Trump l-a numit pe Volodimir Zelenski „dictator” într-o postare pe Truth Social. Peste cîteva zile, întrebat despre acea declarație, la o conferință de presă înaintea întîlnirii oficiale cu președintele Ucrainei, Trump a negat că ar fi spus așa ceva. Nici o tresărire, nici o urmă de îndoială. Ca și cum memoria colectivă ar fi o foaie albă care poate fi rescrisă la infinit. Iar întîlnirea de la Casa Albă dintre cei doi, menită să marcheze semnarea unui acord privind exploatarea mineralelor rare și implicit sfîrșitul războiului din Ucraina, s-a transformat într-un spectacol global de tensiuni și acuzații transmise în direct.

Iar exemplele se adună, zi după zi. Alianțe care se fac și se desfac în cîteva ore. Tensiuni care fierb tot mai mult între Canada și SUA. Mesaje tăioase între Japonia și Statele Unite, după ce Washington-ul a „sugerat” creșterea bugetului militar nipon, iar premierul japonez a ripostat fără ezitare. „Japonia își decide singură bugetul de apărare. Aceste cheltuieli nu ar trebui să fie stabilite în funcție de ceea ce ne spun alte țări să facem.” Nu lipsesc nici ecourile venite dinspre Groenlanda, prinsă într-un joc al influențelor și revendicărilor, pe măsură ce frontierele geopolitice devin tot mai fluide.

România nu e deloc departe de această spirală. Alegeri anulate, voci care acuză derapaje democratice, altele care vorbesc despre ingerințe externe și jocuri de culise orchestrate de Rusia. Însă nimeni nu mai știe exact cine pe cine manipulează, cine spune adevărul și cine minte. Și cum să nu obosești cînd pînă și adevărul pare că a obosit? Cum să mai distingi ce contează cînd lumea toată se derulează ca un breaking news continuu, în care nimic nu mai are timp să devină istorie, pentru că deja e înlocuit de o altă criză, de un alt scandal, de o altă alarmă?

Oboseala informațională

A fi informat este, fără îndoială, un privilegiu. Dar a fi copleșit de informație, fără distanță critică, fără un fir călăuzitor care să dea sens torentului de știri, înseamnă a deveni prizonierul unui haos al prezentului. Căci, la un moment dat, informația nu mai este informativă, ci deformativă, comunicarea nu mai este comunicativă, ci pur și simplu un dialog ionescian, în care cuvintele și-au pierdut sensul. Deși comunicarea creează apropiere, prea multă comunicare ne distanțează de propria persoană și ne diluează propria gîndire.

Cînd informațiile se acumulează din toate părțile, asemenea unor valuri care se izbesc unele de altele, survine inevitabil o oboseală surdă, o saturație care sfîrșește prin a anula însăși esența cunoașterii. Astăzi vorbim din ce în ce mai mult despre „oboseală informațională”, despre infobezitate, supra-informare, ba chiar junk information – informația redusă la un consum compulsiv, golit de discernămînt. Oricum l-am numi, acest vertij informațional ne-a fost prezis de multă vreme.

Deși sintagma „oboseala informațională” a fost patentată în 1996 de psihologul britanic David Lewis, fenomenul nu este nou, ci doar mai acut. Încă din anii ’60, sociologul american Bertram Myron Gross îi contura primele dimensiuni, iar un deceniu mai tîrziu, Alvin Toffler avea să-l aducă în atenția publicului în volumul său vizionar, Future Shock (Șocul viitorului).

Toffler avertiza că omenirea se îndreaptă către un viitor dominat de schimbări prea numeroase și prea rapide, un viitor în care progresul amețitor va lăsa în urmă spirite istovite, sufocate de fluxul neîntrerupt al noului. Încă din 1970, el prevestea ceea ce trăim astăzi: un timp în care vom fi copleșiți de informație, incapabili să o decantăm, să o integrăm în țesătura înțelegerii noastre.

În 1985, filosoful francez Edgar Morin preia ideea lui Toffler și o îmbracă într-o metaforă: nuage informationnel („norul informațional”). O imagine care sugerează nu doar opacitatea, ci și confuzia.

Morin definește acest nor ca „un exces care suprimă însăși claritatea informației, căci sîntem expuși unui torent neîntrerupt de evenimente, al căror sens se pierde înainte ca noi să-l putem cuprinde, alungați necontenit de valul celor care urmează”.

Azi, oboseala informațională dobîndește, din cauza dezvoltării tehnologiei digitale, o amploare fără precedent. Potrivit filosofului german Byung-Chul Han, unul dintre simptomele majore ale IFS (sindromul oboselii informaționale) este amorțirea capacității analitice, care ar trebui să „sorteze” prin datele pe care le avem la dispoziție pentru a „distinge esențialul de neesențial” și deci pentru a lua cea mai bună decizie posibilă. În eseul său din 2015, Müdigkeitsgesellschaft („Societatea oboselii”), Han susține că, fără această sortare, „informația nu mai informează, ci denaturează”.

Potopul de informații la care sîntem expuși astăzi afectează în mod evident această capacitate analitică de a reduce lucrurile la esențial. Cineva care ia notă de toate nu mai poate gîndi analitic. Copleșiți de informații, devenim practic incapabili de a mai raționa. Interesant este că IFS se caracterizează prin simptome precum îndoiala de sine sau frica, simptome care sînt caracteristice depresiei, o boală narcisică. Subiectul narcisic-depresiv aude doar ecouri ale lui însuși, iar „Sensul” său există doar acolo unde el se poate recunoaște. Lumea îi apare numai în umbrele sinelui. Și pînă la urmă se îneacă în acest sine.

Or, după cum putem constata, societatea noastră de astăzi a devenit din ce în ce mai narcisistă. Rețelele sociale exacerbează această dezvoltare deoarece ele însele sînt medii narcisiste. Potrivit lui Byung-Chul Han, rețelele sociale promit libertate și comunicare fără limite, însă dezvoltă din ce în ce mai multe constrîngeri. Pentru Han, mijloacele de comunicare social media nu sînt pîrghii pentru libertate, ci mai degrabă cătușe.

Curajul deconectării

Într-o lume unde zgomotul de fond al informației nu mai lasă loc tăcerii reflecției, întrebarea nu mai este cît știm, ci mai ales ce mai reușim să înțelegem. Mai multe informații nu duc neapărat la decizii mai bune. Omiterea și uitarea sînt deseori mai productive, căci abilitatea analitică necesită pauză informațională.

De ce continuăm să ne învîrtim în acest carusel? Pentru că trăim cu ideea că „informația egal control”, fără să băgăm de seamă că informația a ajuns să ne controleze. Rămînem în carusel pentru că, poate, ne este teamă de liniște. Astăzi, liniștea e suspectă. Dar poate că liniștea este o formă de curaj și poate că e în regulă să nu „știm” tot.

Poate că un ecran închis este azi o formă de rezistență. Poate că a tăcea, a contempla, a merge pe jos, ascultînd muzică, nu știri, este un act de curaj, pentru că ne dă răgazul reîntîlnirii cu noi, timpul necesar ca să gîndim cu mintea noastră, să descoperim puterea noastră de a raționa, fără să fim influențați de acest prezent continuu.

Credit foto: Wikimedia Commons