Eu și Fred Flintstone

Am prins vremurile cînd stagiul militar pentru absolvenții de învățămînt universitar se făcea la terminarea facultății. Nu exista o regulă obligatorie de începere, vîrsta absolventului de facultate nu constituia un criteriu al urgenței încorporării, mulți nu erau dornici să înceapă prea repede ostășia după „desfătarea” oferită de viața de student. Erau puțini cei care doreau cu ardoare să scape și de acestă „corvoadă” patriotică, majoritatea aveau alte planuri, iar amînarea nu era o problemă. Nici eu nu m-am grăbit, nu am încercat nimic ca să lungesc această perioadă, m-am dus cînd m-au chemat, la aproximativ doi ani de la absolvire. Și-apoi, șase luni de cătănie nu erau o veșnicie! Am avut coleg de pluton un lector universitar care „bătea” spre patruzeci de ani. De altfel, mozaicul vîrstelor nu mira pe nimeni, astea erau legile și vremurile.

Absolvent de electronică – dacă acesta a fost motivul –, am fost încadrat la specialitatea telecomunicații, iar locul osîndei era la „Leu”, unitate aflată în apropierea cunoscutei statui. Ulterior, după vreo lună de zile, ne-am mutat în noile localuri din Drumul Taberei, undeva pe lîngă fostul restaurant „Orizont”. Unitatea era spațioasă, cîteva blocuri care găzduiau în jur de vreo mie de absolvenți (TR-iști, termen redus), un întreg cartier închis într-o curte bine păzită. Eram amestecați, de-a valma: ingineri, profesori, economiști, absolvenți de Teatru, de Arte Plastice, de Petrol și Gaze, filozofi, agronomi, dar care nu erau. Un Babilon aparent greu de gestionat de cei care aveau această misiune. Și erau destui... o armată!

Cursurile zilnice erau organizate pe clase (plutoane) de specialitate, iar cei care predau erau ofițeri în diverse grade. „Școala de ofițeri în rezervă” – titulatura oficială a unității militare – avea ceva din neuitata atmosfera liceală: șef de clasă (pluton), secretar UTC (partid, după caz), iar printre multe alte asemănări era și nelipsita... „Gazetă de perete”. Nu știu ce eveniment aniversar, la nivel național, a avut loc în acea perioadă, că au fost nenumărate ridicări în grad ale cadrelor militare din școală. A plouat cu stele, părea că însăși  Calea Lactee se prăbușise în curtea unității! Discret, lucru rar în armată, mi s-a sugerat că rămăsesem singurul fără o contribuție la gazeta plutonului. Văduvit de talentul unui autentic gazetar, gîndul m-a dus la cîteva versuri umoristice. De unde să le iau? M-am scărpinat sub chipiu, nimic! De unde nu-i...

În acea vreme, la televiziunea română era în vogă un serial de mare succes: Aventuri în epoca de piatră, cu neuitatul Fred Flintstone – a cărui strigare intrase în jargonul cotidian: „Wilma, Yabba Dabba Do!” –, serial care mi-a dat idei. Mă asociez cu un coleg de pluton, inginer moldovean, inspirat desenator, pentru un articol conceput împreună pentru viitorul număr al gazetei, adevărata oglindă a plutonului. Un „ceva” mai aparte, dincolo de cenușiul cotidian al acelorași articole, cu nelipsitele „rezultate bune și foarte bune”. Naivele mele versuri „băteau” spre  recentul eveniment al  ridicărilor în grad: „Pe vremea lui Fred Flinstone, / Acum multe mii de ani, /  Se grada cu bolovani. / Acum moda s-a schimbat, / Bolovanul e gradat!”. Bunul meu coleg Florin a desenat un bust de ofițer militar care, pe epoleți, în locul cuvenit stelelor ce semnificau gradul, avea pietre ordinare în relief, abil desenate – patru pentru gradul de căpitan, în desenul din gazetă. Ideea și realizarea ni s-au părut o reușită. A doua zi, însă, cine dădea cu subsemnatul pe la diverse birouri, obligați să ne asumăm vina pentru intenționata defăimare? Eu și Florin.

Cu greu am scăpat de „bulău”, o vorbă din jargonul locului, care masca vreo două săptămîni de pedeapsă într-o unitate militară destinată recluziunii, undeva pe Uranus, aveam să aflăm de la cei trecuți pe acolo. Am scăpat ușor cu interzicerea ieșirii în oraș pe o perioadă nedeterminată. Cam lungă perioadă, aveam să constat ulterior.

Pentru instrucție și trageri la poligon, se ieșea în afara orașului, în pas vioi, cu intonarea cîtorva cunoscute cîntece patriotice, amintind istorice victorii, de care și noi încercam să fim mîndri. Zile întregi, la venirea iernii, rămîneam în cazarmă, butonînd la aparatura electronică din dotare, într-un fel de seminarii practice. Umoristicul examen de absolvire, pentru că a existat și așa ceva, l-am dat într-un cort înghețat, undeva pe lîngă comuna Roșu, în apropierea Capitalei. Toți am promovat cu „foarte bine” în ciuda „dificultății” subiectelor trase dintr-o caschetă militară. Eu am nimerit „Salutul de pe loc” (1) și „Întoarcerea la stînga-împrejur din mers” (2). Subiecte, nu glumă!

La asemenea rezultate, tăciunii zaiafetului s-au aprins repede. Agapa care a urmat, ținută în cortul devenit cramă, cu mult vin adus din comuna vecină, ne-a înviorat – o excelentă „terapie” împotriva gerului imparțial, egal distribuit, și în cort, și afară. Toate rezervele noastre financiare s-au dus la pivnicerul din comună, iar pentru vreo gustare nu a mai rămas nici un șfanț. Flămînd, dar „bien arrosé”, cum zice francezul. Știam că glumele fără perdea le plac la nebunie ofițerilor, indiferent de grad și funcție. Cîntecele de pahar – mai bine zis de damigeană! – s-au ivit timid, stîrnite de un sudist mustăcios, mai brunet, „ars” de soare, vreau să zic, bine dotat la capitolul muzică lăutărească. Atîta a trebuit, combatanții au prins curaj, harta originilor folclorice a celor ce alcătuiau plutonul obliga la variație, cu toții dîndu-și obolul  artistic.

Precauți, am luat-o ușor, cu glume mai nevinovate la început, apoi mai îndrăznețe, în funcție de cantitatea vinului dat pe goarnă, glume care făceau deliciul cadrelor militare. Apoi, treptat, s-a trecut la strigături deșucheate, de un erotism brutal, din acelea care se spun la nunțile țărănești după noaptea darului. Un coleg, maghiar, s-a scuzat că nu știe să cînte un ceardaș, cum i se ceruse, dar și-a luat revanșa cu cîteva înjurături în versuri combinate, din secuime și pusta maghiară, la auzul cărora ar fi roșit însuși Petöfi Sandor. Traduse într-o originală versificație românească, a smuls ropote de aplauze.   

Tămbălăul – examenul, pardon! – s-a încheiat fără incidente, într-un final apoteotic în care toți vorbeam în același timp. Întoarcerea la cazarmă s-a făcut în liniște, vocile răgușite, lălăituri disonante în fapt, de-abia se mai făceau auzite, iar pasul era într-o continuă rătăcire: dreptul căuta mereu stîngul care numai pe tobă nu era. „De departe vin bravi eroi...”

Apoi, „slobozenie”, vorba unui coleg de etnie sîrbă, originar dintr-o comună din Clisura Dunării, ultimele zile petrecîndu-le într-o scurtă cvasi-libertate. Și, în sfîrșit, trompeta a dat mult așteptatul semnal al adunării finale de pe platoul central al unității, cu scenariul și regia specifice locului și evenimentului, încheiată în triumf ostășesc: „Să trăiți, tovarășe comandant!”.

Emil Belu este scriitor și trăiește în Canada.