Eu sînt mai bun ca tine – despre dispreț și scîrbă –

De unde vine disprețul? Să fie responsabil contextul social, familial, cel cultural sau să fie o cauză intrinsecă? Disprețul în contextul psihologic este adesea considerat o emoție complexă și negativă, dar nu este catalogat ca o „afecțiune psihică” sau „boală” de sine stătătoare. Totuși, poate avea implicații semnificative în sănătatea mintală și în relațiile interpersonale, care se răsfrîng în atitudinile noastre la nivel social, în mediul unde interacționăm unii cu ceilalți, prin formele pe care le îmbracă – sentimente cum sînt furia, ura, invidia, competiția, o stare de durere internă care se manifestă în exterior și care ne schimonosește interior.

Disprețul implică un sentiment de superioritate față de alții, o îndreptățire de a-i judeca pe ceilalți după adevărul propriu ca fiind singurul adevăr, fără nici o urmă de îndoială, doar cu certitudini, și adesea este asociat cu judecăți negative despre caracterul sau valoarea unei persoane. Disprețul este una dintre cele șapte emoții universale identificate în cercetările lui Paul Ekman, la nivel de expresie a feței. O posibilă cauză a acestuia este invidia simțită în raport cu ceilalți, pentru ce posedă aceștia – sînt ori mai frumoși, ori mai inteligenți, ori mai norocoși, ori mai determinați și perseverenți, mai capabili de efort și curaj, ori mai bogați ca noi –, iar pentru a ne proteja emoțional atunci cînd interacționăm cu cei care au lucruri dorite de noi, pentru că emoția invidiei aduce durere la nivel emoțional, dar și în chimia creierului, căutăm să compensăm printr-o poziționare în superioritate manifestată prin dispreț la adresa lumii înconjurătoare, corectîndu-i pe ceilalți permanent și vînîndu-le greșelile cu satisfacția de a-i prinde pe picior greșit. Și oare cine nu greșește?

Satisfacția simțită atunci cînd corectăm pe cineva, cînd disprețuim sau ne simțim superiori eliberează la propriu în creierul nostru neurotransmițătorii responsabili cu mecanismele de recompensă și plăcere, precum dopamina, serotonina și chiar oxitocina în unele contexte sociale. Sentimentul de a avea dreptate sau de a domina o conversație activează circuitele neuronale responsabile de recompensă, oferindu-ne un sentiment de validare și autonomie. O altă cauză a apariției disprețului din perspectivă psihologică este starea de competiție ca model de educare a copiilor, care se leagă de motivație, dar și de invidie, atunci cînd trăim eșecuri care sînt dureros de integrat și care accentuează starea de competiție. În timp, se poate atinge o stare patologică de tipul că nu știm cînd să ne oprim și să trăim liniștiți. Competiția patologică este opusul unei vieți în echilibru, iar mesajele sociale sînt cele care încurajează competiția aceasta, mai mult și mai mult, niciodată suficient.

Disprețul apare frecvent în tulburările de personalitate, cum ar fi tulburarea de personalitate narcisistă sau antisocială. Aceste tulburări includ sentimente de superioritate extremă și lipsa de empatie față de alții. Dar îl regăsim îndreptat și către sine (autodisprețul), ducînd la depresie și stări de anxietate. Autodisprețul este un sentiment de desconsiderare profundă față de propria persoană, care duce la autosabotaj și izolare. Disprețul manifestat în relațiile interpersonale este un indicator puternic al unei dinamici toxice și poate duce la suferință emoțională, stres și anxietate, dar este și un predictor al ruperii relațiilor respective.

Cînd noi sîntem cei disprețuiți, simțim un amestec de emoții dureroase, precum rușinea, umilința sau izolarea. Disprețul este o emoție socială puternică ce implică percepția că sîntem inferiori, nevaloroși sau nedemni de respect. Aceste sentimente afectează profund stima de sine și percepția asupra propriei valori. Studiile au arătat că atunci cînd oamenii se confruntă cu respingere socială sau dispreț, cortexul cingular anterior, o regiune din creier, se activează, la fel cum se activează în cazul durerii fizice. Respingerea socială și disprețul sînt percepute de creier într-un mod similar cu suferința fizică. Atunci cînd organismul percepe o sursă de durere, receptorii durerii de la nivelul pielii activează neuronii periferici, care transmit semnalul către măduva spinării, iar, de aici, semnalul este transmis mai departe către creier, mai precis către talamus și alte regiuni care procesează durerea, inclusiv cortexul cingular anterior, cortexul somatosenzorial și insula. Pe lîngă transmisia neurală, există și o componentă hormonală, cortizolul fiind unul dintre hormonii stresului care este eliberat de glandele suprarenale ca răspuns la durere și stres. În cazul durerii cronice sau prelungite, pot apărea modificări în sistemele nervoase care duc la sensibilizarea acestora, astfel că persoana afectată poate deveni mai sensibilă la durere chiar și în absența unui stimul puternic. Întregul corp suferă, și astăzi nu mai putem disocia suferința psihologică fără a vedea strînsa legătură cu suferința corpului.

În situațiile de durere emoțională cronică (cum ar fi depresia sau stresul de lungă durată), nivelurile de cortizol pot rămîne ridicate pentru perioade îndelungate. Acest lucru are efecte negative asupra sănătății mintale și fizice, ducînd la hipersensibilitate emoțională, anxietate și o stare generală de epuizare. Pe termen lung, expunerea prelungită la cortizol compromite funcționarea sistemului imunitar prin creșterea inflamației în corp, produce o desensibilizare a receptorilor glucocorticoizi în celulele imune, ducînd la creșterea riscului bolilor cardiovasculare, diabetului, tulburărilor autoimune și la o agravare a tulburările afective, cum ar fi depresia majoră. Ciclul vicios al stresului și inflamației arată că, pe măsură ce inflamația crește în corp din cauza durerii emoționale și a stresului cronic, acest lucru poate amplifica și mai mult răspunsul la stres. Inflamația în sine poate stimula activitatea axei HPA, menținînd nivelurile ridicate de cortizol, ceea ce creează un cerc vicios între stres, inflamație și răspunsul hormonal afectat.

Fiind o emoție complexă ce apare dintr-o combinație de factori psihologici, sociali și culturali, disprețul implică un sentiment de superioritate față de altcineva și este adesea însoțit de desconsiderare sau lipsă de respect față de cel disprețuit, considerînd că acesta nu se ridică la anumite standarde morale, intelectuale, sociale sau estetice. Îl putem observa în judecata asupra comportamentului altcuiva ca fiind imoral sau inadecvat, fiind o reacție naturală datorită învățării mesajelor venite din mediu referitoare la diferențele de valori, credințe sau norme culturale. Totodată, disprețul are rol de apărare, cineva care disprețuiește încearcă, de fapt, să-și protejeze stima de sine. Cînd acesta se simte amenințat sau criticat, folosirea disprețului prin a-i cataloga pe ceilalți ca inferiori îl poate ajuta la restabilirea unui sentiment de control și superioritate. Alteori disprețul apare din frustrare acumulată sau resentimente față de comportamentele sau acțiunile cuiva, lucru care duce la manifestarea acestuia în locul unei confruntări directe sau a unei rezolvări constructive a conflictului.

Dar ce este foarte interesant e că disprețul se învăță din mediul social sau cultural. Oamenii sînt influențați de atitudinile și opiniile celor din jur, inclusiv ale părinților, prietenilor, mass-media sau liderilor de opinie. Dacă disprețul este validat și promovat într-un grup social, unii oameni adoptă aceste atitudini. În cartea Behave, Robert Sapolsky explorează modul în care biologia influențează comportamentele umane, inclusiv tendința de a împărți lumea în „noi” și „ei”. Sapolsky explică cum rădăcinile acestor comportamente sînt ascunse adînc în structura noastră biologică, în evoluție, neurobiologie, hormoni și influențe culturale. Dintr-o perspectivă evolutivă, acesta explică cum favorizarea celor din grupul „noi” a avut un avantaj de supraviețuire și reproducere, favorizare ce a dus la formarea unor alianțe și a facilitat cooperarea în cadrul grupurilor. Discriminarea împotriva „celorlalți” (grupurile „ei”) a avut rolul de a proteja resursele și a reduce riscurile. Distincția „noi” și „ei” contribuie la conflicte sociale, discriminare, rasism și chiar la acte de violență în masă. Cultura și contextul social joacă un rol crucial în definirea grupurilor de „noi” și „ei” prin modul în care normele culturale și propaganda pot amplifica sau pot reduce aceste distincții. Sînt studii care demonstrează că prin expunerea la diversitate și prin educație se pot reduce prejudecățile și putem schimba răspunsurile neuronale asociate cu percepția „noi” versus „ei”. Totuși, natura umană este extrem de maleabilă, creierul, prin învățarea unor lucruri noi, de asemenea, iar în circumstanțe favorabile oamenii pot depăși aceste diferențe.

Regiuni ale creierului, cum ar fi amigdala, devin active atunci cînd percepem persoane din grupurile „ei”. Această activare este asociată cu reacții de frică, neîncredere și prejudecăți. Cortexul prefrontal, implicat în reglarea emoțiilor și în luarea deciziilor, poate modera aceste reacții instinctive, dar această reglare necesită un efort conștient și este influențată de experiențele avute și de educație. Oxitocina, un neuromediator cerebral care este asociat atașamentului și încrederii, stimulează sentimentele pozitive față de „noi”, dar, de asemenea, accentuează neîncrederea sau ostilitatea față de „ei”. Oxitocina, cunoscută ca „hormonul iubirii” sau „hormonul atașamentului”, poate crește sentimentele de încredere și cooperare în interiorul grupului „noi”, dar și duce la creașterea ostilității sau discriminării împotriva grupurilor exterioare. Un studiu notabil este cel realizat de Carsten de Dreu, care a demonstrat că administrarea de oxitocină poate amplifica favorizarea grupului propriu, dar are efecte polarizante, întărind granițele dintre „noi” și „ei”. Dopamina și serotonina, alți neoromediatori ai creierului, sînt de asemenea implicați în modul în care experimentăm recompensa și plăcerea în legătură cu apartenența la un grup.

Există deja o multitudine de cercetări care ne arată cum amigdala, o parte a creierului asociată cu frica și reacțiile emoționale, este activată atunci cînd vedem imagini ale persoanelor percepute ca „ei” (de exemplu, oameni de alte rase sau din alte grupuri sociale). Prin activarea creierului atunci cînd participanții la studiu priveau imagini ale persoanelor „disprețuite” (de exemplu, oameni fără adăpost), s-a observat cum regiuni ale creierului asociate cu empatia și recunoașterea fețelor nu se activează. Lipsa activării acestor regiuni ale creierului arată că disprețul are un impact profund asupra modului în care îi percepem pe alți oameni, reducînd empatia și justificînd comportamente de excludere și abuz. Un exemplu în acest sens este studiul realizat de Elizabeth Phelps și colegii săi, care au folosit imagistica RMN pentru a demonstra cum amigdala se activează mai puternic la vederea fețelor din alte rase. Această activare este rapidă și automată, arătînd că răspunsurile la „noi” versus „ei” sînt adînc înrădăcinate și dificil de controlat conștient, dar și că educația și expunerea repetată la diversitate, experiențele pozitive și intervențiile sociale pot modula aceste răspunsuri.

Un aspect important ce merită subliniat este că disprețul este adesea asociat cu senzația de scîrbă, iar această combinație poate duce la dezumanizarea celor percepuți ca „ei”. În contexte sociale și politice, dezumanizarea este o tactică periculoasă folosită pentru a justifica tratamente inumane față de anumite grupuri, transformîndu-i pe aceștia în „neoameni” sau „paraziți” care trebuie eliminați. Această dinamică a fost extrem de evidentă în istoria umanității, inclusiv în genocide și în alte acte de violență în masă. Dezumanizarea implică privarea unei persoane sau a unui grup de caracteristicile considerate esențiale pentru a fi perceput ca om, cum ar fi empatia, inteligența sau moralitatea. În contextul scîrbei, dezumanizarea face ca oamenii sau grupurile vizate să fie percepuți ca inferiori, murdari sau ca o amenințare care trebuie eliminată. În psihologie, scîrba este încadrată ca o emoție puternică legată de evitarea contaminării și de necesitatea protecției împotriva pericolelor. Aceasta poate fi extinsă și asupra oamenilor percepuți ca fiind „impuri” din punct de vedere moral, social sau fizic. Dezumanizarea reduce barierele psihologice față de violență și este direct legată de reducerea empatiei și a compasiunii față de oamenii diferiți de „noi”, ceea ce permite perpetuarea actelor de discriminare, violență și abuz. Dacă un om este perceput ca subuman, disprețul și scîrba facilitează acțiuni care ar fi considerate inacceptabile față de indivizi percepuți ca umani, justificînd violența.

Holocaustul este un exemplu în acest sens – prin propagandă, naziștii au descris evreii numindu-i „gîndaci” sau „șobolani”, termeni care induc o asociere cu scîrba și pericolul. Această retorică a fost folosită pentru a justifica exterminarea lor, întrucît erau prezentați ca fiind „infestați” și trebuiau eliminați pentru a proteja „puritatea” rasei ariene. Un alt exemplu este genocidul din Rwanda, unde tutsi au fost numiți „gîndaci”, ceea ce a servit ca justificare psihologică pentru violențele extreme împotriva lor. După genocidul din Rwanda din 1994, Guvernul și diverse organizații internaționale au lansat proiecte de reconciliere prin care au reunit supraviețuitorii și agresorii în comunități comune pentru a construi un viitor împreună. Una dintre metodele folosite a fost sistemul de justiție „Gacaca”, ce a permis discuții deschise, mărturisiri și iertare în cadrul comunităților. De asemenea, au fost organizate workshop-uri și sesiuni de terapie de grup pentru a încuraja empatia și înțelegerea reciprocă. Studiile post-intervenție au arătat că aceste programe au redus semnificativ ostilitatea și dezumanizarea dintre hutu și tutsi, promovînd o cultură mai empatică și de coexistență pașnică.

Soluțiile sînt personalizarea și umanizarea celorlalți, iar prin asta se va reduce distanțarea „noi” vs. „ei”. Acest fenomen este studiat prin experimente în care oamenii devin mai empatici cînd au o interacțiune personală sau detaliată cu membrii unui grup „ei”. Într-un studiu realizat de Emile Bruneau și Rebecca Saxe, participanții care au ascultat povești personale despre suferințele altor grupuri și-au redus nivelul de prejudecată și ostilitate. Experiențele directe și narativele personale sînt instrumente puternice pentru a contracara instinctele de diviziune socială, promovînd sentimente de conexiune și înțelegere. Programele și inițiativele care încurajează empatia și recunoașterea perspectivelor celorlalți pot contribui la reducerea disprețului și scîrbei față de cei percepuți ca „diferiți”.

Disprețul și scîrba sînt emoții puternice care, atunci cînd sînt îndreptate împotriva altor oameni, pot facilita dezumanizarea și justifica tratamente inumane. Aceste procese sînt amplificate de propagandă și de normele culturale, dar pot fi contracarate prin educație, empatie și expunere la diversitate. Proiectul „The Human Library“ / „Biblioteca vie“ aduce împreună oameni care au fost marginalizați sau disprețuiți din cauza identității lor (de exemplu, persoane fără adăpost, refugiați, persoane LGBTQ+) pentru a împărtăși experiențele lor direct cu publicul, într-un format asemănător unei biblioteci unde „cărțile” sînt oamenii. Limitarea utilizării limbajului de scîrbă și dezumanizant în discursurile publice și politice, precum și educarea liderilor și a publicului despre efectele acestui limbaj pot reduce impactul psihologic negativ. Totodată, platformele media și rețelele sociale pot juca un rol în moderarea discursurilor care promovează disprețul, prin măsuri active împotriva conținutului care incită la ură sau promovează discriminarea. Măsurile vor duce la o înțelegere mai profundă a pericolelor asociate cu disprețul și scîrba, atît la nivel personal, cît și la nivel de întreg social în care locuim cu toții, unde există suficient spațiu pentru ca fiecare să trăiască, astfel încît să ne acceptăm ca diferiți și nu unul împotriva celuilalt.

Cătălina Dumitrescu este psiholog și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Aceiași noi. Cînd sensul viitorului e în trecutul nostru, Editura Humanitas, 2024.