Iluzia cunoașterii

În ultimii ani, o meteahnă digitală pare să fi pus stăpînire pe mintea noastră: dacă o informație poate fi găsită rapid pe Internet, atunci de ce să ne mai chinuim să o memorăm? Este mai facil și, cel mai important în vremurile noastre, extrem de rapid. Și ne face să credem că deținem cunoașterea doar pentru că o putem accesa oricînd, tastînd o întrebare sau doar un simplu cuvînt în căsuța motoarelor de căutare. Însă este acest acces nelimitat un substitut pentru gîndirea autentică?

Memoria infinită

Era digitală ne-a oferit iluzia unei memorii extinse, dar, paradoxal, ne-a slăbit capacitatea de a reține informația pe termen lung. Nicholas Carr, scriitor și jurnalist american, a fost printre primii care au tras un semnal de alarmă asupra acestui fenomen. Într-un articol care a făcut valuri acum cîțiva ani, apărut în 2008 și care a fost transformat ulterior într-o carte, Nicholas Carr a plecat de la o întrebare abruptă, fără ocolișuri: „Ne tîmpește Google-ul?”.

Scriitorul descrie, prin anecdote și experiențe personale, impactul pe care navigarea după informații l-a avut asupra sa și despre cum modul în care aceste informații sînt livrate poate deteriora atît conexiunile dintre sinapse, cît și procesul de memorare. „În ultimii ani am dezvoltat o senzație neplăcută că cineva sau ceva se joacă cu creierul meu, reașezînd circuitele neuronale, reprogamîndu-mi memoria. Nu-mi pierd mințile (sau așa mi se pare), dar cu siguranță mi le transform. Nu mai gîndesc cum o făceam pe vremuri. Iar asta o simt mai ales cînd citesc. Să mă scufund în lectura unei cărți sau să citesc un articol dintr-un ziar era pe vremuri ceva la îndemînă. Mintea mea era prinsă de narațiune, de turnúrile argumentației, și obișnuiam să petrec ore întregi captivat de lectură. Acum nu prea mai este cazul. Acum puterea mea de concentrare se disipează cel mai adesea după ce citesc două sau trei pagini, pierd șirul, caut mereu altceva de făcut. Simt că e din ce în ce mai greu să-mi concentrez atenția asupra textului. Aprofundarea unui text, care venea în mod firesc odinioară, acum a devenit o reală corvoadă.”

Totuși, scriitorul nu se dezice total de binefacerile Internetului, amintind că „web-ul a fost pentru mine un dar divin”, un instrument extraordinar cu ajutorul căruia a putut avea acces, în doar cîteva minute, la informații pe care, altfel, le-ar fi obținut în zile întregi de cercetare prin biblioteci. În plus, toate link-urile asociate informației căutate inițial deschid noi și noi perspective asupra unui subiect, perspective la care probabil nu te-ai fi gîndit dacă nu apăreau sugestiile oferite de Internet.

Pe de altă parte, tocmai această cantitate uriașă de informații care dă buzna peste noi nu poate fi asimilată în întregime de creierul uman, care astfel face o selecție, uneori aleatorie, a ceea ce reține. Sună cunoscut? De cîte ori am deschis o pagină online pentru a căuta un lucru banal și am ajuns, fără să ne dăm seama cum, să citim despre istoria cafelei sau despre ritualurile funerare din Egiptul Antic sau chiar să prindem niște promoții extraordinare oferite de un magazin online sau să aflăm cîți bani a dat pe o rochie o vedetă la modă? Pentru că Internetul ne oferă direcții infinite, dar, în același timp, ne risipește concentrarea.

În plus, informațiile trunchiate sau chiar sugestiile oferite la prima mînă de Internet, combinate cu lacune de educație, pot întinde reale capcane – îți dau impresia că afli lucruri interesante sau că știi despre ce este vorba cînd, de fapt, ești pus pe o pistă total eronată.

Memoria externalizată: progres sau regres?

Dezbaterea despre avantajele și pericolele externalizării memoriei nu este nouă. În Phaidros de Platon, Socrate critica scrierea ca pe un mijloc care slăbește memoria autentică, avertizînd că oamenii se vor baza mai mult pe suporturi externe decît pe propria capacitate de reținere. Socrate sublinia că adevărata înțelepciune presupune un proces de înțelegere activă, nu doar acumularea mecanică a informațiilor.

Același pericol se manifestă astăzi prin utilizarea excesivă a motoarelor de căutare și a Inteligenței Artificiale. Studiile arată că oamenii care se bazează pe GPS au o memorie spațială mai slabă decît cei care folosesc hărți tradiționale. Această dependență nu doar că afectează capacitatea de memorare, dar menține și o falsă încredere în competențele proprii. Pentru că accesul instantaneu la orice informație poate crea impresia că sîntem mai competenți decît sîntem în realitate. Iar astăzi, întrebarea care se pune nu mai este despre progres, ci: dacă Google sau ChatGPT gîndesc pentru noi, ce mai rămîne din propriul nostru proces de reflecție?

Dacă nu mai memorăm informațiile pentru că știm că le putem găsi oricînd, nu ne amintim nici unde le-am văzut, nici cum să le punem în context.

Efectul Google

Sintagma „Efectul Google” a fost patentată pentru prima oară într-un studiu elaborat în 2011 de trei psihologi, Betsy Sparrow (Universitatea Columbia), Jenny Liu (Universitatea din Wisconsin) și Daniel M. Wegner (Universitatea Harvard). Efectul Google se referă, pe scurt, la superficialitatea cu care tratăm informațiile: cu cît ai siguranța că o informație este mai la îndemînă și mai ușor de accesat în mediul online, cu atît e mai puțin probabil să internalizăm acea informație și să o reținem.

În urma unei serii de experimente, cei trei cercetători au ajuns la concluzia că, atunci cînd primesc o întrebare legată de cunoștințe generale, oamenii s-au obișnuit să apeleze în primul rînd la computer, chiar dacă, de fapt, ei cunosc răspunsul. Ceea ce erodează și încrederea în cunoștințele acumulate anterior. „Oamenii nu memorează o informație dacă au siguranța că ea este mereu la îndemînă. Mai degrabă țin minte unde anume să caute răspunsul, decît informația în sine.”

Aceste „capcane” întinse de motoarele de căutare de pe Internet provoacă în timp un tip de amnezie modernă, amnezia digitală. Potrivit cercetătorilor, această amnezie este cauzată în special de „tendința de a uita informații care pot fi găsite ușor online prin utilizarea motoarelor de căutare pe Internet”.

Rețelele sociale și iluzia informării

O altă capcană a erei digitale este confuzia dintre informație și opinie. De mai mulți ani, rețelele sociale au devenit principala sursă de „informare“ pentru mulți utilizatori, care ignoră presa tradițională, preferînd postările propagate pe rețelele sociale. Dar ce tip de cunoaștere oferă acestea?

Spre deosebire de mass-media clasică, unde există (măcar teoretic) un filtru editorial, pe rețelele sociale orice utilizator devine un formator de opinie. Astfel, informațiile ajung la noi nu printr-un proces de selecție riguroasă, ci pe baza viralității și a algoritmilor care prioritizează conținutul cu cel mai mare impact emoțional, nu neapărat cel mai veridic. De aici și paradoxul: avem acces la mai multe informații ca niciodată, dar sîntem din ce în ce mai vulnerabili în fața dezinformării.

Un amplu studiu realizat de cercetătorii de la Massachusetts Institute of Technology (MIT) a analizat modul în care știrile false se răspîndeau pe Twitter. Studiul a analizat o perioadă de 11 ani (2006-2017), aproximativ 126.000 de „cascade” de știri distribuite de trei milioane de persoane de peste 4,5 milioane de ori. Rezultatele au arătat că știrile false au fost cu 70% mai susceptibile de a fi redistribuite decît cele adevărate și au ajuns la 1.500 de persoane de șase ori mai repede decît știrile adevărate. Studiul a conchis că oamenii, nu boții, sînt principalii responsabili pentru răspîndirea rapidă a dezinformării, deoarece știrile false sînt adesea mai noi și mai surprinzătoare, ceea ce le face mai atractive pentru distribuire.

Concluzia cercetătorilor a fost că știrile false se răspîndesc de aproape șase ori mai repede decît cele adevărate.

Nici dușman, dar nici prieten fidel

Firește, Internetul este un instrument excepțional. Ne oferă acces rapid la orice subiect, ne permite să facem salturi informaționale pe care generațiile anterioare nici nu le-ar fi visat. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne predăm complet comodității de a-l folosi ca pe un substitut pentru propriul nostru discernămînt.

Dacă ne bazăm doar pe algoritmi pentru a decide ce citim, ce învățăm, ce păstrăm în memorie, riscăm să devenim niște spectatori ai propriului intelect, în loc de actori. Însă soluția nu este să refuzăm progresul, ci să încercăm să-l înțelegem și să-l folosim într-un mod care să ne fie cu adevărat benefic. Căci, dacă Internetul este atît de puternic încît ne poate modifica atît memoria, cît și gîndirea, atunci responsabilitatea de a-l folosi cu măsură ne revine doar nouă. Iar în contextul în care algoritmii favorizează conținutul senzațional și emoțional, capacitatea noastră de a discerne faptele de opinii devine crucială.

Credit foto: Wikimedia Commons