Legiunea străină

Am fost extrem de impresionat, ca să nu zic mai mult, de felul cum a votat diaspora română din Belgia la ultimele alegeri. Am simțit că-mi fuge pămîntul de sub picioare. Că nu înțeleg nimic și că, de fapt, nu înțelesesem nimic încă de pe vremea cînd credeam că înțeleg. Mi-am zis mereu că diaspora este un „vîrf de lance” în privința alegerilor, că diasporenii simt mai bine de unde bate vîntul, mai bine decît oamenii din țară, adică. Calculul era simplu: aici, în diaspora, nu sînt nici pomeni electorale, nici sinecuri. Votul diasporenilor n-are nici cine să-l cumpere, și nici cu ce; au venit să muncească pe bani grei și exact asta fac, deci strategia „uleiul și făina” este inaplicabilă aici – ergo, diasporenii vor vota mereu cu creierul, nu cu stomacul. Sau cu frica („Vezi că te scot de la ajutorul social!”).

Numai că rezultatul de la alegeri m-a făcut praf și pulbere. Mai mult de 60% din românii din Belgia i-au preferat pe radicali, pe extremiști, pe... „maximaliști” (fur termenul acesta vechi și uitat de la Petru Dumitriu, din Cronica de familie). Cum nu mai are rost să fac pe priceputul, din moment ce e clar că nu mă pricep, mă voi limita la a înșira cîteva fapte. Iar de interpretat, să le interpreteze alții.

Sorin a fost observator la un centru de vot din Bruxelles. Iată ce mi-a spus: „Băi, Mihăiță, eu n-am văzut niciodată așa ceva. Sînt observator de mulți ani, dar asta e ceva cu totul nou. Veneau grupe de muncitori din construcții, totdeauna bărbați, niciodată mai puțini de opt, care pretindeau să voteze doar cu cartea de identitate emisă de România, nu și cu documentul de identitate belgian (Document de séjour / Verblijfsdocument – nota mea). Noi le explicam că așa spune legea statului român, să voteze după ce prezintă ambele acte, dar ei o țineau una și bună că ei sînt cetățeni români și atîta tot, că nu datorează nimic Belgiei și că n-are Belgia nici o treabă cu votul lor. Erau agresivi și foarte deciși. Nu au ajuns la violențe fizice, dar pe-aproape, s-au mulțumit să ne înjure în toate felurile, nu-ți reproduc, că ești intelectual sensibil. Mihăiță, ascultă aici la mine: pe ăștia i-a învățat cineva. Au venit în valuri, grup după grup, cu exact același text în gură. Și mie mi-s dragi coincidențele, că ele-s sarea vieții, dar la votul ăsta n-a fost vorba de coincidență, a fost vorba de altceva. Eu nu spun mai mult, că te știu gură-spartă, dar gîndește-te cu mintea ta: în ce loc, în ce spațiu se adună muncitorii duminica, în afară de cîrciumă? Și cine are, acolo, autoritate asupra lor? Reflectează, dragul meu, și dă-mi un telefon cînd «cazi» peste răspuns. Eu mi l-am dat de mult”.

Asta a fost ce mi-a povestit Sorin – venit aici cu vreo douăzeci de ani înaintea mea – despre această experiență a lui, cu totul specială, ca observator. Nu vreau să „cad” peste răspuns. Dar, dacă există cititori dornici să „cadă”, le urez succes!

Domnul Kurt lucrează la Delhaize, la casa de marcat, este vînzător. Fiică-mea alege totdeauna coada de la domnul Kurt, care e foarte bun cu ea: mereu o întreabă cum a fost la școală, dacă învață bine, dacă face gimnastrică și înot (materii obligatorii aici – nota mea), iar fiică-mea ciripește fericită, pentru că știe că domnul o să-i strecoare, la plată, și niște cartonașe colorate, „pentru colecție” (sînt diverse promoții la Delhaize, dar mai nimeni nu ia cartonașele alea, așa că vînzătorii au mereu surplusuri). L-am întrebat pe Kurt cîte limbi vorbește. Mi-a spus că „doar cinci”. Germana, ca limbă maternă; franceza și flamanda, ca limbi ale țării; engleza, ca limbă a lumii; și polona, pentru că se trage dintr-o veche familie germană expulzată, la sfîrșitul războiului, din actuala Polonie. Familia lui, însă, a păstrat limba polonă ca pe un „bun moștenit”, iar după căderea comunismului, el a făcut zeci de călătorii în Polonia, mai întîi cu „ajutoare”, apoi ca ghid și în final ca turist, să se bucure de țară. L-am întrebat de ce „doar” și mi-a spus că fiii lui vorbesc, în plus, italiana, spaniola, portugheza și catalana, după ce-au studiat în Italia și s-au stabilit la Barcelona. Mă gîndeam că eu, în locul lui, aș fi un fel de guru, de maestru spiritual, nu vînzător la o casă de marcat. I-am spus asta și mi-a zis că el se consideră un om obișnuit, un pensionar care a ales să nu stea acasă, ci să-și ia acest job cu jumătate de normă, pentru că „fiecare bănuț contează”. I-am spus că, din punctul meu de vedere, el este cel mai european om pe care l-am întîlnit vreodată, iar Kurt a rîs și mi-a zis că, probabil, sînt un om foarte bogat.

Martin Kumamoto este un scriitor român din Kyoto, care-și cîștigă traiul predînd cîteva cursuri. M-a contactat cu rugămintea de a-i citi romanul de debut (Camera de studiu, Editura Tracus Arte, 2024), ceea ce am făcut cu mare neplăcere, din moment ce-mi plac doar scriitorii mai slabi ca mine, iar Kumamoto nu scrie ca un debutant. Evident, pe o piață literară deja foarte aglomerată, numai de încă un competitor n-aveam nevoie, dar am vrut să știu de unde a deprins meseria, dacă a făcut cursuri cu vreun „maestru”, cum face toată lumea, mai nou. Am rămas cu gura căscată cînd mi-a răspuns că are un doctorat în literatură japoneză, obținut acolo, în Japonia. Atunci i-am recitit cartea, că aveam deja altă privire, alți ochi. N-am găsit nimic nou la povestea în sine (mă rog, e un roman de dragoste, iar eu mă pricep la dragoste ca ursul la tango), ci la suprapunerea dintre personajul Martin Kumamoto și autorul Martin Kumamoto; am pus mîna pe telefon, am sunat și l-am întrebat: „Domnule doctor, e adevărat că după douăzeci și ceva de ani de muncă în Japonia, dumneavoastră nu aveți nimic? Nici casă, nici nevastă, nici apartament, nici mașini, nici bicicletă și nici măcar un cîine?”. Mi-a răspuns, șugubăț: „Nu, nu este! Bicicletă am! Dar ce, e ceva rău? Să nu trăiești pentru bani?”. N-am știut ce să mai zic. În principiu, un om pleacă din țara lui ademenit de mirajul acumulării, nu? Imigrantul – după vorba lui Bogdan Suceavă – muncește pînă scuipă sînge, da, și nu se plînge niciodată, da; dar scopul lui este să aibă, să adune, să obțină ceea ce n-ar fi putut avea niciodată în țara-n care s-a născut, nu? Ei bine, nu. Eu așa crezusem, dar crezusem prost. Și cartea, și viața lui Martin arată fix contrariul.

Anais a fost cea mai bună prietenă a fetiței mele, de la grupa mică de grădiniță și pînă anul trecut, cînd familia ei a decis să se repatrieze. L-am întrebat pe Vero, tatăl lui Anais: „De ce?”. El mi-a răspuns: „S-a schimbat lumea, domnu’ Mihai, iar eu nu sînt prost să ratez schimbarea. Viața în Belgia s-a scumpit fantastic, iar ăsta e doar începutul. Veți vedea. Adică, na. Eu am plecat din România, atunci în 1997, ca s-o duc mai bine. Și-acum, în 2024, mă întorc în țară din același motiv”.

Nu știu de ce diasporenii mei au votat așa cum au votat. Tot ce pot să spun este că mult-urmărita „convergență” poate avea și acest efect pervers: dacă România se aliniază mediei europene în privința nivelului de trai, atunci dispare și acest ultim vis. Emigrarea. „Afară”. Cîndva, Revoluția a fost un vis; s-a împlinit, dar mai-binele a venit pentru foarte puțini. Următorul vis a fost Integrarea; nici ăsta nu i-a mulțumit pe prea mulți. Dar rămăsese mereu acea ultimă portiță pentru cei ca mine, pentru „loser-ii profesioniști”: dezțărarea, ruperea de toate și de toți, restart-ul. S-o iau de la început, într-o altă țară, într-o altă lume, cu alte legi, cu alți bani, cu alte șanse. S-ar putea ca diasporenii, în instinctualitatea lor colectivă, să fi înțeles cumva adevărul lui Vero: ne-ați luat și asta. Convergența pe care ne-ați tot fluturat-o pe la nas, ca pe o muletă, i-o fi ridicat pe unii din sărăcie, i-o fi îmbogățit pe alții ca-n vise, dar pentru muncitori a fost un fel de capcană perversă: cum să te mai întorci acum în țară și să te lauzi cu banii, să te fălești cu ce-ai realizat, cînd cei din țară au și ei la fel? Sau chiar mai mult? Fără să fi muncit, ca noi, pîn-au scuipat sînge?

Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Cea mai recentă carte publicată este Tarot (Editura Polirom, 2023).