Note despre educaţia estetică

Luăm decizii fundamentale pe toate planurile vieţii potrivit educaţiei noastre estetice. Dar este tot mai puternică prejudecata potrivit căreia cunoaşterea cultivată şi îngrijită prin „umanioare” şi arte e, de fapt, moştenită şi/sau vine de la sine. Pe de o parte, mitul eredităţii şi al „patrimoniului” genetic generează alibiuri de natură (cvasi-)religioasă sub camuflajul ştiinţificităţii şi în aceste domenii, încurajînd și justificînd, astfel, lenea spirituală şi forme monstruoase de elitism. Pe de altă parte, hiperestetizarea realităţii și inflațiile culturale (care de multe ori au fost şi sînt instrumentate politic) au slăbit prestigiul literaturii și artelor, au indus credința în dreptul la cultură ca drept natural, fără responsabilități și obligații, fără efort intelectual sau costuri materiale. Există experienţe estetice inerente vieţii cotidiene, de diferite intensităţi şi grade de complexitate, livrate gratuit, din raţiuni publicitare şi de marketing. Aproape tuturor lucrurilor le este proiectată o identitate estetică, prin care se şi autopromovează, cînd sînt destinate comerţului. (Excepţie fac, în mare parte, obiectele de unică folosinţă, a căror popularitate e în scădere, din raţiuni ecologice susţinute şi cu argumente estetice.)

Hiperestetizarea a contribuit în mod determinant şi la universalizarea şi fetişizarea turismului cultural, ca parte din distracţia totală a concediilor (cu sensul de distragere și de sustragere din spaţiul locuirii și din narațiunea vieții cotidiene a individului), precum și ca inițiere, ca gest compensatoriu. Nu e nevoie decît să vizitezi cinci muzee pe zi, timp de vreo săptămînă, an de an, şi ţi-ai şi împlinit educaţia estetică. Dobîndeşti legitimitatea să emiţi opinii, nu mai poţi fi chiar uşor de contrazis. La o adică, eşti din ce în ce mai îndreptăţit să invoci, la un moment dat, amendamentul gusturile nu se discută, din moment ce ai gustat din plin din marea artă. Nu din credinţa în puterea artei asupra individului iau naştere astfel de atitudini, ci, mai degrabă, din convingerea că gustul ţine exclusiv de „papilele” gustative cu care sîntem înzestraţi. Pe acest fond, a proliferat producţia în masă a produselor estetice şi a bunurilor simbolice (P. Bourdieu) şi comercializarea lor angro. Un alt factor în procesul de pierdere a aurei operei (W. Benjamin) a fost şi este accesul liber, ieftin și chiar gratuit, cu concursul mediilor tradiţionale şi digitale, la orice formă de artă, respectiv, dispariţia spaţiilor şi intervalelor de timp excepţionale pe care opera le solicita bunăoară.

S-au dezvoltat, implicit, şi discursurile critice, însă a devenit tot mai spinoasă, din motive analoage situaţiei descrise, problema aderenţei acestora la nevoile didactice provocate de surogatele şi simulacrele estetice. Artiștii profesionişti au resimțit din plin efectele acestei stări de fapt, care s-a generalizat în postmodernism, slăbindu-se, pînă la anulare, toate limitele dintre high culture şi popular culture. Iar sub ameninţarea unei noi morţi a autorului şi a impresiei că Arta chiar s-a sfîrşit, după cum îşi intitulează Yves Michaud una dintre cărţile despre hiperestetică, au început reacţiile atît în planul creaţiei propriu-zise, încercîndu-se să se evite, totuşi, poziţiile conservatoare şi retrograde, cît și reacţiile critice şi teoretice.

În contemporaneitate, „triumful hiperesteticii este un fapt”, constată de pe o poziţie critică Michaud, decretînd că „adevărul este o categorie estetică” şi că „estetizarea a absorbit morala”. În atare condiţii, de suprasaturaţie și hedonism, „individul hiperestetic este guvernat de gusturile sale, care nu au drept garanţie decît plăcerea şi conformismul (gîndirea corectă) – ambele în acelaşi timp” (Arta chiar s-a sfîrşit. Eseu despre hiperestetică şi atmosferă, 2023). Gîndirea tare este înfrîntă, dar nu prin filosofiile relativismului, ci prin popular culture, iar rezultatele şi efectele nu sînt cele scontate la începutul atacului asupra formelor sale. Individul hiperestetic „digeră hilemorfic”, ne avertizează Baptiste Morizot şi Estelle Zhong Mengual în lucrarea Estetica întîlnirii, adică „incorporează în mod fluid, fără efort, un produs anume făcut pentru a se combina cu structurile noastre predeterminate, prin proprietăţile sale seducătoare, un tempo, o ritmică ce corespunde, în ea însăşi, celei mai simple ritmici (uneori instantaneul, alteori întîlnirea regulată), care nu provoacă nici o zdruncinare, pentru că restructurarea este un proces lent şi anevoios care jenează procesul de digestie” (Estetica întîlnirii. Enigma artei contemporane, 2021).

Ambele cărţi propun şi soluţii. Baptiste Morizot şi Estelle Zhong Mengual relevă scenarii de rezistenţă ale artiştilor contemporani faţă de receptarea ca digestie hilemorfică, ameliorînd, astfel, simptomele acesteia. Teoretizează o „estetică a întîlnirii” ce presupune un nou mod de (co)participare la artă, de întîlnire cu opera (generic spus) şi cu spaţiile, naraţiunile, instalaţiile, happening-urile şi performance-urile în care e angrenată, respectiv, o nouă pedagogie artistică.

Dacă acceptăm ascendenţa raportării estetice la realitate, fie şi numai în parte, după cum am schiţat-o mai sus, trebuie să recunoaştem urgenţa educaţiei estetice timpurii, instituţionalizate – în toate ciclurile de învăţămînt –, continue. Cine şi cum o va face? Este prima întrebare, pe care rămîne însă s-o punem după ce vom conştientiza că educaţia estetică nu este opţională.  

Gabriel Nedelea este lector universitar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova. A publicat două cărţi de poezie şi două de istorie şi teorie literară. Scrie lunar cronică de carte de peste cincisprezece ani.

Credit foto: Wikimedia Commons