Parabola politeții

Politețea este un patrimoniu și își are originile în educația copilului din fragedă copilărie, atunci cînd mama îl îndeamnă pe pitic să spună „bună ziua”, „mulțumesc”, „scuze” și „la revedere”. Vintilă Mihăilescu (2013) ne edifică asupra originii acestui comportament explicînd că politețea nu este o trăsătură de caracter, ci un rit de trecere. Evoluînd în societate din rădăcina ospitalității, politețea poate face diferența dintre mitocănie și civilizație. Kant (1795) definește ospitalitatea ca dreptul unui străin de a nu fi tratat cu ostilitate pe un nou teritoriu. Putem lesne observa cum începe această educare în registrul atitudinii politicoase și în ce contexte se mobilizează. De cele mai multe ori, figura parentală reacționează la comportamentul ostil al copilului față de o persoană necunoscută și intervine pentru corectarea acestuia prin introducerea formulărilor care exprimă o distanță respectuoasă.

În povestea lui Alexandru Odobescu „Jupîn Rănică Vulpoiul“, vulpoiul nu păcălește doar pe urs cu mierea pentru a scăpa de răspunderea faptelor sale, ci pe toată lumea printr-o atitudine meșteșugit politicoasă pentru a obține beneficii de pe urma naivității lor. Amprentele inconfundabile ale resentimentului și ale agresivității sînt materialul din care se plămădește uneori politețea din abundență. Din acest motiv, „miile de mulțumiri” și zecile de „pupici și îmbrățișări” sînt la fel de caraghioase precum este personajul Zaharia Trahanache din O scrisoare pierdută a lui I.L. Caragiale. Politețea, care în actualitate a devenit diplomație, poate fi dusă în ridicol cu scopul de a masca ura și agresivitatea. Măgulirile excesive și expansivitatea manierelor sînt fără echivoc o strădanie compensatorie, o viclenie seducătoare, pentru a îmbrăca impulsurile mai puțin nobile. Nemulțumirea profundă față de cultură și restricțiile ei a format terenul pe care s-a construit această tendință spre politețe caricaturală.

Există însă și situații în care, sub masca politeții din belșug, sălășluiește frica și nu ostilitatea. În această manieră este arătată submisivitatea care urmărește dindărătul atitudinii o dezarmare a Străinului venit în perimetrul propriului teritoriu și care este perceput drept amenințător. Așadar, îmblînzirea ostilității celuilalt este invocată prin semnale politicoase în exces pentru a preveni un conflict. În această situație, însă, pagubele iau forma înstrăinării de sine. Frica de a nu-i supăra pe ceilalți protejează de atacuri, dar pune uneori în paranteze propria ființă și poate să ducă pînă la anularea de sine printr-o întoarcere a agresivității împotriva propriei persoane. Politețea este pudică și îmbracă prudent onestitatea, însă poate fi și crudă cu propria autenticitate ducînd la rătăciri într-o beznă a identității și orchestrînd un sine fals funcțional în societate, depersonalizat. Acest lucru nu înseamnă că este mai sănătos ca o persoană să fie brutală cu ceilalți, să verbalizeze tot ce simte și gîndește sau să fie ignorantă. Nimic nu zgîrie mai aspru auzul ca o tutuială într-o interacțiune formală. Într-o tendință culturală în ascensiune în care se pune accent pe o iubire de sine îngust înțeleasă într-un registru superfluu, se pierde deseori bunul-simț comun, ceea ce duce la anularea celorlalți ca ființe umane.

Și totuși, cu cît o persoană împiedică cuvîntarea propriilor emoții și gînduri, cu atît mai străină și mai singură se trăiește pe sine. Reducerea la tăcere a propriei ființe doar pentru a nu stîrni furtuni în jur este un mod de a experimenta lumea din afara ei, un fel de a anihila propria existență, în timp ce se întărește o iluzie de omnipotență conform căreia persoana ar putea controla ce cred ceilalți despre sine. Tocmai de aceea, cei care trăiesc sub stăpînirea fricii de a nu fi anihilați de ceilalți ajung să se anuleze singuri.

Psihanalistul Henri Rey numește „dilema claustro-agorafobică” situația paradoxală a unei persoane care trăiește teroare și se simte copleșită de anxietatea anihilării atît în compania cuiva, cît și singură. În această situație, identitatea este trăită ca fiind sub asediu, iar în interiorul psihismului acelei persoane nu există un spațiu de siguranță pentru „a fi”. Acest conflict, împreună cu conflictul dintre natură și cultură, este limpede redat în personajul lui Henry din Lupul de stepă al lui Herman Hesse. Henry, un bărbat de 50 de ani, se zbate între a fi politicos, agreabil și inautentic în preajma altora și a fi brutal și autentic, redînd aceste porniri prin metafora unui lup sălbatic care trăiește înăuntrul lui și îi acaparează uneori ființa, în care „toată inteligența, toate cuceririle spiritului, toate încercările omului de a-și dovedi superioritatea, măreția și puterea de a dăinui se destrămau, devenind un simplu joc, o maimuțăreală”. Oricare dintre formele de a fi ale lui Henry, singur sau în preajma altora, politicos sau brutal, duceau la o mutilare internă a ființei lui.

Prin urmare, cum se așază politețea pe axa dintre polul lipsei de respect și polul lingușirii astfel încît să nu ia masca ostilității, forma înstrăinării de ceilalți sau forma înstrăinării de sine? Politețea poate face parte din autenticitatea unui om în măsura în care aceasta reprezintă expresia respectului și considerației față de ceilalți în timp ce este și expresia respectului și considerației față de sine. Politețea este un deziderat în măsura în care impune o distanță care permite existența a două personalități clar delimitate, care mențin în tensiune permanentă atît nevoia de acceptare, cît și pe cea de diferențiere.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.