Personagii care au fost, în descrierea lui Sorin Stoica

Sorin Stoica (1978-2006) și-a făcut mîna de scriitor, junioratul într-ale literelor (nu credem că i-ar fi displăcut comparația) în ziarul cîmpinean Partener. Care i-a acordat din 1999 pînă în ajunul morții sale premature, la 26 de ani, o libertate editorială deplină, o rara avis în presa locală din România anilor 2020. Însă la începutul anilor 2000, mogulizarea presei locale și naționale era abia la început. Sorin Stoica putea scrie numai liber, fără constrîngeri, fără rețineri, fără să-i pese că deranjează pe cineva. În fapt, tocmai acesta era criteriul lui – ideile trebuiau să muște, să deranjeze, căci altfel scriitura lui nu și-ar fi avut rostul. Iar România și românii i-au oferit nenumărate ocazii de a-și exercita spiritul critic. Publicistica lui cîmpineană a rămas în continuare inedită, tocmai pentru că a fost scrisă într-un loc mai puțin cunoscut și nu a fost cuprinsă decît parțial în volumul Dincolo de frontiere (Editura Casa de Pariuri Literare, 2017). Sorin Stoica s-a confesat (public, cum altfel?) răspunzînd unei anchete, prilejuită de apariția numărului 100 al ziarului cîmpinean. „De fiecare dată cînd am scris într-o publicație centrală, am avut senzația ciudată că nu știu cui mă adresez și că sensul celor spuse e deturnat de la intenția inițială. Am observat că atunci cînd lucram pentru Partener, scriam mult mai bine decît în rest. Aici, mi-am dat seama, cunosc publicul. Am o imagine destul de clară a lui, chiar îmi pot imagina reacțiile sale în timp ce citește. Nu știu de ce trebuie să am imaginea clară a celui căruia mă adresez. Să-l am oarecum în față. De asta nici nu suport să vorbesc la telefon. Nu poți vorbi așa, la bec. Limbajul corpului, comportamentul nonverbal spun mult mai multe decît ar face-o cuvintele. Cuvintele nu știu decît să măsluiască. Apoi, cea mai mare dramă a gazetarului e că trebuie să se cenzureze. Să scrie prost cînd îi stă în putere să producă și chestii inteligente.”

Îmi pare rău că nu l-am cunoscut personal chiar dacă am fost tineri colegi de redacție o jumătate de an. Nici prin gînd nu i-ar fi trecut pe atunci că ochelaristul care semna în pagina a doua a Dilemei, cu care era ocazional coleg la anchetele decise de redacție (de exemplu, „Ce este credința? Ce este dragostea? Ce este viața?“ – la începutul anilor 2000 încă ne mai puneam astfel de întrebări atît de naive în contextul actual), ar fi putut să-i pescuiască și recitească articole cîmpinene. De praf nu e cazul să le șterg. Pentru că prospețimea verbului său, după – iată – un sfert de secol, este indubitabilă. Fascinante rămîn descririle unor personalități, personaje și bufoni care (ne-)au dominat primul deceniu al acestui secol și care, din fericire, au dispărut în uitare, ridicol și nesemnificativ, lăsînd locul altor personalități, personaje și bufoni să domine prezentul, care sînt încă și mai deprimante și mai ridicole decît cele descrise cu multă vervă și umor de Sorin Stoica. Dar care vor avea aceeași soartă peste un deceniu. Nimeni nu se poate sustrage lui Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Poate mai puțin Cuvîntul.

Politicieni care au fost (celebri, nu contează dacă mai sînt printre noi sau nu)

a) „Odată șuvița retezată, Băsescu va avea, oricum am lua-o, o problemă. Sau cel puțin una. Chelia nu e decît un semn distinctiv banal. Iliescu a făcut carieră prin zîmbet de jur-împrejur. Constantinescu avea barbișon care-l evoca pe Cuza. Ceaușescu era bîlbîit. Și semnele distinctive depreciative te scot din turmă. Continuăm. Radu Vasile avea ghiul. Carol I era neamț. Fiecare conducător s-a remarcat prin ceva. Carol al II-lea se zice că era priapic. Problema lui Băsescu de acum nu e de fapt lipsa șuviței, ci lipsa de preocupare a mîinilor. Ce va face în loc de greblă prin păr care să învețe minte șuvița să se mai răscoale? Greblă care să dea impresia de om decis gata să planteze țepe în Piața Victoriei? Ce se va asorta la lacrimile băsesciene în lipsa șuviței pleoștite?“ („Șuviță fără Băsescu“, nr. 257, 5 mai 2005)

b) „Emiiiiil!!!!!!”, scandau oamenii în ’96 cînd a cîștigat alegerile și un isteț s-a apucat să scrie în 22 că doar monarhii sînt strigați pe numele mic. Cu alte cuvinte, istețul îi prezicea lui Emil un destin de om providențial. Dacă și credea chestia asta, e treaba lui. Că Emil a luat elucubrația de bună, e treaba noastră. Drama, mai precis. Oricum, trebuie spus că ipoteza era un fals. Nu doar monarhii sînt strigați pe numele mic. N-am știință ca hamsterii, labradorii sau birmanezele să posede și nume de familie. Peste un timp, istețul a ajuns consilier prezidențial, iar Emil, scîrbit peste măsură, s-a apucat să scrie cărți. Și zice acum, fandosindu-se, despre BCA-ul de cărțoi: Nu-s manele, e o muzică simfonică. Pe cei care nu-s obișnuiți cu lecturile dificile și grele îi sfătuiesc să n-o cumpere. N-o s-o cumpăr! Mi-au ajuns cărțile lui Răsvan Popescu și Radu Vasile. Seamănă a povești spuse de pescari păguboși. Am fost și io cineva la viața mea. Să nu uitați asta!” („Revizorul Emil“, nr. 141, 16-22 octombrie 2002) Pasajul acesta este în strînsă legătură cu un altul. „Dacă ai scos o carte nu înseamnă în nici un caz că ești autor. Cartea nu mai e decît un fel de carte de vizită ceva mai costisitoare pe care o poți oferi oamenilor de la care poți extrage un ce profit. Marinari, polițiști scot maldăre de cărți în prostie. Cîrcotașul Găinușă, politicieni obscuri sau penali, toți scot cărți cu o inconștiență benignă în fond. Bine că nu dau în cap la oameni pe stradă. Zicea cineva că, dacă am pune cap la cap cărțile care apar în lumea asta, șirul s-ar deplasa cu viteza unei Dacii bine întreținute.” („Recitiți-l pe Mark Twain“, nr. 214, 3 iunie 2004)

c) „Aleșii noștri nu-s decît echivalentele cu înlocuitori ale cetățeanului de la bloc. De studiat cum rezolvă Radu Vasile problema mineriadei. Tactica bătăii pe burtă. Ajunge la Cozia și curmă vehemența lui Cozma cu o frază. Îl întreabă nonșalant pe părinte unde-i o budă. Că a venit de pe drum. Și sare pe fereastră în căutarea a ceea ce se cheamă «veceaua cosmică». După aia îl ia pe Cozma direct: «Bă, Miroane, da’ noi nu băgăm nimic pe sub nas?». Trebuie neapărat să luăm în calcul că Vasile a fost profesor. Tactica e a unui profesor care se pricopsește cu o inspecție de grad pe cap. Și îl invită pe inspector la masă. Să mănînci împreună cu cineva e cea mai avansată formă de alianță între doi bărbați cu înclinații heterosexuale. Pentru Vasile, asta s-ar traduce printr-un fel de mituire simbolică. Îl faci complice pe inamic întingînd în același blid. Dintr-odată călăul și victima au o experiență comună. A cîrdășiei. Și devin un fel de frați de cruce. Vasile demonstrează că a fost și a rămas un simplu profesoraș. N-a fost niciodată un prim-ministru.” („Tot despre jurnale“, nr. 142, 23-29 octombrie 2002)

Oameni de fotbal care au fost (zei)

„Am auzit acum ceva vreme un cocalar cum îi făcea reclamă altuia, unui tovarăș de-al lui. Spunea despre el că așa de capabil e că, și la bulău dacă ar intra, nu se există să nu ajungă șef de cameră. Era, cum ar veni, un individ de toată isprava. O mîndrețe de om. Născut să fie șef. Să-i pună p-ăilalți cu botu᾽ pe labe. Și nivelul maxim de competență pe care îl putea atinge individul era ca staroste peste pîrnăiași. Mitică Dragomir spune acum exact același lucru. Că și în armată, și dacă rămînea la țară, sau dacă pleca pe front, tot prindea un pic de șefie. Spune același lucru, doar că mai pune un «bă!» în fața afirmației în cauză. De fapt, în fața oricărei fraze pune un «bă». În fața oricărui cuvînt. Sau, dacă nu e, «bă»-ul se simte acolo. Sigur că mintea mea face adesea analogii nesimțite. A-l compara pe președintele Ligii cu un cocalar e, oricum ai lua-o, un simptom al obrazului gros. Dar, dacă mie mi-a sărit în ochi similitudinea de discurs dintre cei doi, ce vină pot avea? Am amintit-o aici așa, ca pe o chestie exotică.”

Diverse VIP-uri care au fost (divine)

1) „Despre Andrei Gheorghe nu se poate spune că e un prost. Dar nici că ar fi din cale-afară de deștept nu poți să afirmi. Singurul său merit e că e sincer. Își bate consecvent joc de telespectatori fără a pretinde altceva. Că ar avea un scop nobil. În oarecare limite, majoritatea emisiunilor de televiziune își bat joc de telespectatorii lor. Majoritatea realizatorilor își disprețuiesc publicul. E, dacă vreți, paradoxul lui Woody Allen care nu se putea îndrăgosti de nici o femeie, pentru că avea o proastă părere despre el însuși. Și, dacă altcineva te prețuiește pe tine care ai certitudinea că ești defect, atunci și aceea care investește sentiment în tine are o inteligență în suferință. Același paradox se poate aplica relației realizator TV-telespectator. Tu știi că nu ești în stare să-i oferi telespectatorului nimic. Așa că, dacă se uită la tine, nu încape nici o îndoială că nu-l dă inteligența afară din casă. Andrei Gheorghe vorbește mult și anapoda. Poate vorbi oricît despre orice. Asta nu ține de vreun merit. E pură iresponsabilitate. Să nu-ți pese de nimic. Gheorghe nu spune niciodată vreun lucru demn de luat în seamă. E incoerent. Un personaj tragic în fond, neavînd nicio certitudine. Și atitudinea publicului ar trebui nițeluș psihanalizată. Cum de acceptă insulta? Păi, mai bine înjurat decît ignorat, neglijat. Să iei o castană de la un șmecher e, pentru unii fraieri, un privilegiu. Auzi, m-a caftit Gheorghe! Îți dai seama? Și-a făcut meseriașu’ timp și pentru mine! Cum zicea Iova despre un personaj al lui care, la fel, se bătea cu toată lumea: Cînd lua o palmă, nu mai era singur.” („Un Gheorghe“,  nr. 145, 13-19 noiembrie, 2002)

2) „Un carcalete supraponderal care ne amenința că va deveni dințar, Costi Ioniță pre numele său, cîntă «Stau și sufăr la malul mării / Și nu pot să te dau uitării». Din juxtapunerea celor două acțiuni – stau, respectiv sufăr – înțelegem că ambele conțin aproximativ aceeași încărcătură emoțională. Sau poate că suferința e condiționată de poziția de repaus. Consubtanțiabila repausului. Putem interveni creativ în text substituind «Stau și mă scarpin la malul mării». Sau «micționez». Sensul versurilor  rămîne același. «Stau și sufăr» este o alegere personală. Autorul putea, de asemenea, să stea și să joace table sau să-și taie unghiile de la picioare.” („Costi Ioniță, «Stau și sufăr la malul mării» – comentariu literar“, nr. 96, 24-30 octombrie 2001)

Din păcate, urmele fizice ale trecerii lui Sorin Stoica pe plaiurile prahovene sînt ca și inexistente, dar acest fenomen este doar una din consecințele regresului mental/spiritual general al actualei societăți românești, a cărei germinare el a observat-o cu o mare acuratețe.

Codruț Constantinescu este istoric și consilier pentru afaceri europene la Prefectura Prahova. Cea mai recentă carte publicată este Pasager prin amintiri (Editura Polirom, 2023).