Punctul de cotitură de la mijlocul vieții

În 1965, în articolul „Moartea și criza vîrstei mijlocii”, psihanalistul Elliott Jaques a analizat perioada din viață care face tranziția spre moarte, încadrînd-o între 35 și 60 de ani. Cu un debut mai precoce în viața femeilor, determinat de natura biologică, și unul mai tîrziu în cazul bărbaților, criza vîrstei mijlocii este o perioadă de interogare a parcursului individual de pînă la acel moment și a sensului vieții, în fața iminenței morții. Îmbătrînirea părinților, maturizarea și plecarea de acasă a copiilor sau indisponibilitatea prietenilor dată de natura etapei din viață sau chiar moartea unor prieteni sînt realități care conturează mai apăsat această perioadă în care adultul atinge culmea maturizării și care va marca punctul de cotitură către debutul îmbătrînirii și al confruntării cu propria mortalitate.

Optimismul adultului tînăr și idealismul adolescentin, însoțite de proiecția și clivarea urii, sînt treptat înlocuite de un scepticism reflexiv și de conservatorism, produse ale conștiinței propriei finitudini. Apărările maniacale și negarea propriilor impulsuri distructive, a urii dinăuntru și a manifestării urii altora din afară, precum și împotriva morții, specifice idealismului adultului tînăr, sînt contracarate de realitate într-o manieră care este resimțită, de multe ori, drept invazivă și destructurantă. Lumea, așa cum o știa persoana aflată în acest punct, pare să se facă bucăți înăuntru și în afară. Lucrurile nu mai au sens și apare tristețea propriei zădărnicii. Prin urmare, nu se mai regăsește nici în rînduiala obișnuită și viața e resimțită ca o corvoadă. Criza de la mijlocul vieții se simte precum un corset care nu lasă corpul să respire, care sufocă și împotriva căruia trebuie adunată toată forța pentru a-l îndepărta și a putea respira cu ușurare.

Aceasta este o perioadă care se trăiește cu sentimentul că e prea tîrziu pentru întreprinderea unor noi lucruri și, totuși, prea devreme pentru a renunța. Pare ultima strigare pentru  schimbări. De multe ori, în acest moment apar reconversii profesionale, divorțuri și separări sau chiar emigrarea. Așadar, se relevă o dorință acută a persoanei aflate în această etapă de a o lua de la capăt ca și cum ar încerca înlocuirea vîrstei de mijloc cu una de început al vieții, ca formă de negare a etapei de tranziție către bătrînețe. În multe situații, este evidentă și o beatificare a adolescenței și o idealizare a copilăriei, ca și cum suferința nu făcea parte din acele vremuri. Poate apărea, de asemenea, o reîntărire a apărărilor maniacale, specifice etapei de tinerețe, ceea ce însemnă, de fapt, aruncarea într-o aventură, într-un soi de cursă contracronometru cu o anxietate copleșitoare, care alimentează o voracitate de a trăi ca și cum moartea ar putea veni în orice clipă.

Psihoterapeutul jungian și editorul Silviu Dragomir scrie o mărturie a propriei experiențe în cartea Mijlocul vieții, în care elaborează și sintetizează totodată cele trei posibilități ale acestei etape: regresie, stagnare sau dezvoltare. Autorul coboară în propriile adîncuri, explorează propriul inconștient și cuprinde în cuvinte propriile trăiri pe care le pune în serviciul cititorilor: „Sînt obiective care ne-au împins de la spate toată viața, iar acum fie au fost atinse, fie realizăm că nu mai sînt posibile sau chiar nu mai sînt interesante, nu mai sînt de dorit. Însă fluxul energetic dinspre interior nu se oprește, există aceeași curgere psihologică dinspre ceva ce nu cunoaștem către ceva ce nu mai există. Cum barajele obiectivelor pe termen scurt și mediu au căzut, tot acest șuvoi ce curge necontenit se transformă într-un val uriaș, care poate să măture tot”. La capătul condeiului este o persoană care înțelege cu precizie această etapă marcată de zbatere și interogare de sine, perioadă care poate să zgîlțîie violent pilonii de rezistență interni și să conducă către dezintegrare. Ideea morții este de foarte multe ori înstrăinată prin preocupări compulsive pentru religie, sănătate și aspect sau comportamente promiscue, care urmăresc demonstrarea potenței și a tinereții. Pentru unele persoane, frica de moarte este pe măsura sentimentului de viață netrăită, pentru altele pe măsura sentimentului de viață bună care poate fi pierdută.

Intervalul de mijloc însă, cu toate vicisitudinile aferente, poate fi parcurs sănătos dacă persoana creează un spațiu intern pentru a putea face doliul propriei morți. Sentimentul de înstrăinare față de propria viața parcursă pînă la acel moment provine din înstrăinarea de sine ca adult care îmbătrînește, care nu mai are vigoarea și efervescența tinereții. Această etapă, însă, are avantajele ei: înțelepciunea, tandrețea care poate contracara propria distructivitate, generozitatea, dar și o așezare interioară netulburată de valurile impulsurilor specifice perioadelor anterioare. Capacitatea de a trăi bucuria vine împreună cu capacitatea de a trăi suferința, ceea ce, așa cum și Silviu Dragomir subliniază în cartea lui, nu presupune stagnarea, rămînerea în același punct, claustrarea, ci o reașezare înăuntru pentru dezvoltarea de sine într-o manieră mai integrată a propriei personalități.

De fapt, niciodată în experiența lui de viață omul nu se poate trăi pe sine mai cuprinzător decît în etapa care succede asumării propriei efemerități.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.