Somnambulism funcțional sau viața „pe pilot automat”

În 1978, David Gilmour și Roger Waters au compus împreună melodia „Comfortably numb“, intrată în repertoriul formației Pink Floyd. Roger Waters menționează ca sursă de inspirație pentru versurile melodiei două experiențe: una din copilărie, în care avea febră și delira, și o a doua, ulterioară, în care s-a regăsit într-o stare de amorțeală indusă de tranchilizante înaintea unui spectacol. „Au fost cele mai lungi două ore din viața mea, în care trebuia să fac spectacol în timp ce abia îmi puteam ridica mîna”, spunea Waters. Deși în lumina reflectoarelor experimenta viața din avanscenă, Waters se afla într-o stare de disociere alienantă, atît în starea febrilă, precum și în cea de toropeală sub efectul miorelaxantelor.

Platitudinea afectivă și senzorială poate apărea la orice persoană în diferite grade, pe durate variabile, și nu reprezintă o problemă atîta vreme cît nu împiedică în mod flagrant putința de a fi prezent în lume și în sine. Starea de amorțeală este caracterizată de privirea care parcă plutește, departe de contactul fragil cu corpul și cu propriile funcții cognitive și afective. Precum o carcasă goală, umblînd hipnotizată prin lume ca pe „pilot automat”, persoana care se află în această stare trăiește o singurătate nemărginită redată fidel în melodia formației Pink Floyd „Hello / Is there anybody in there?”.

Ce se află în spatele cortinei pseudo-normalității țesute cu acțiuni? Deși persoana poate fi în contact cu realitatea externă și, în mod obișnuit, poate folosi acțiunea ca escapism din peisajul durerii psihice, în substrat se află paralizia afectivă și absența de mișcare din viață psihică.

Cînd apare amorțeala? Oamenii se pot confrunta cu ea atît în timpul unei afecțiuni de natură fiziologică, precum și în timpul unui atac de natură psihică. Deși poate fi costisitoare pe termen lung, disocierea este o formă de anestezie pusă în serviciul vieții, care protejează de durerea unui moment traumatic. O parte din conștiință poate să rămînă activă și să funcționeze lăsînd impresia că totul e pe un făgaș firesc, pe cînd cealaltă parte dispare ca într-un „voyage”, undeva unde nu știe nimeni de ea. Psihicul în disociere se transformă într-un fel de prismă care separă unitatea luminii în toate culorile care o compun. Acest tip de experiență este redat în mitologie, în folclor sau în literatură prin fenomenul dublului.

Cel mai clar, experiența disocierii se poate observa în cazurile de personalitate multiplă care, însă, arată foarte rar ca în romanul lui Robert Louis Stevenson, Un caz foarte straniu: Doctorul Jekyll și domnul Hyde. Această experiență este redată și în poveștile lui Zeus din mitologia greacă și ale corespondentului său, Jupiter, din mitologia romană, în care acesta își schimbă forma într-o lebădă sau într-un taur, în funcție de scopul pe care îl are, pentru a fermeca sau pentru a înspăimînta. În povestea „Frumoasa și bestia“, a lui Gabrielle-Suzanne Barbot, prințul își schimbă forma în acord cu ce se află neprocesat și străin în interiorul lui, prin intermediul unei vrăji care face trimitere la starea hipnotică autoindusă, care facilitează reversia personalității din prinț în bestie și conturează fragmentarea.

Mintea umană face o acrobație prin care părți din propria persoană nu mai sînt în contact cu ea, le amorțește, pe cînd celelalte părți duc povara, într-un consum extenuant de energie care conduce la oboseala morbidă ce întreține starea de somnambulism funcțional. Dezorientarea spațială, sentimentul că timpul trece încet, dificultatea de a duce o idee pînă la capăt și experiența trăirii ca „spectator” a propriei vieți sînt semnale ale stării de disociere – o stare oniroidă. În 1936, în scrisoarea pe care i-o adresează lui Romain Rolland, Sigmund Freud vorbește despre starea oniroidă alienantă pe care o trăiește privind Acropole și descrie derealizarea și depersonalizarea ca senzații de înstrăinare de realitate, respectiv de propria persoană. Pentru Freud, era greu de trăit momentul triumfului din experiența de a vedea în realitate Acropole, pentru că aducea cu sine și sentimentul pierderii tatălui. Prin urmare, pentru a nu trăi durerea pierderii, el trăiește experiența ca și cum nu ar fi adevărată, ca efect al stării disociative compuse de stările de derealizare și depersonalizare.

Tot pe seama disocierii pot fi puse, de multe ori, uitarea și privirea goală. Disocierea poate deveni o cîrjă de sprijin în experiența unei suferințe crunte, care se manifestă ca tensiune între minte și corp, între afecte și gîndire, în relația cu realitatea și cu propriul Eu. Uneori suferința se poate ascunde în corp, într-un dialect care așteaptă să fie descifrat și înțeles. Pentru a conchide, reanimarea părților interne amorțite dintr-o stare vecină cu rigor mortis are nevoie de stabilirea unei punți de comunicare între teritoriile separate de o prăpastie care scoate ființa din ritmul firesc al curgerii vieții și împiedică coeziunea internă sau, mai simplu spus, împiedică starea de a fi un om „adunat”.

Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.