Suflet de profesor

A murit profesorul Corneliu Bîrsan. Am fost studentul lui într-o vreme tulbure, pe care cei mai mulți dintre cei care citesc aceste rînduri n-au apucat-o. Am fost printre studenții care au decis să fie decan. Ziceți că mă dau mare sau că fabulez sau că îmi arog merite complet aiurea, așa este? Eu însumi, recitind acum fraza de mai sus, zîmbesc și, deși știu că este 100% adevărată, parcă nu-mi vine să cred. Cum adică, studenții să pună decanul facultății lor?

Dar istoria Facultății de Drept a Universității București s-a scris în chip bizar în acea iarnă, 1989-1990. Revoluția din stradă a avut un impact colosal în treburile universitare și a generat un curs al evenimentelor absolut de neimaginat în toate facultățile României, nu doar la Drept. Au fost un fel saturnalii universitare, o situație perfect caracterizată de vorba englezească „the lunatics took over the asylum”. Pentru un timp scurt (vreo lună sau două), studenții au tăiat și au spînzurat în universități, impunîndu-se în fața unui corp profesoral timorat de violența evenimentelor, de propria rușine (unii) de vehemența contestărilor (alții) sau de muștele de pe căciuli. La noi, la Drept, studenții au înfăptuit rapid alungarea din Facultate a unui profesor, concedierea șefei secretariatului și numirea unui nou decan. Mai mult, tot studenții au „recrutat” din afara Universității un nou profesor în locul celui alungat. Am mai povestit întîmplări de-atunci cu o ocazie sau alta și înțeleg bine de ce sună, azi, neverosimil. Erau vremuri nebune, se petreceau evenimente nebunești, de neconceput într-o lume cît de cît așezată. Nimic, dar nimic nu mai era așezat în acea iarnă suprarealistă, în care fericirea ne luase mințile – o, ce plăcut e să-ți pierzi mințile de fericire!

Așadar, noi, studenții, am decis înlocuirea vechiului decan. N-aveam nici un motiv anume, era un profesor decent – și el dus la Domnul între timp – om cuminte, aproape invizibil pe culoarele Facultății, nu făcuse rău nimănui și aproape nimeni nu putea povesti ceva anecdotic despre el, deși anecdotele despre profesorii Facultății circulau abundent printre studenți. Dar era vremea schimbării și, de aceea, voiam să schimbăm decanul. Cred că el însuși ne sugerase cumva că i se părea normal să fie schimbat. În orice caz, semnificativ este că în „gloata” studențească care trăia frenetic sentimentul puterii, cam așa cum gloatele pariziene trăiseră în 1789, decizia de a-l pune decan pe profesorul Bîrsan (doar lector la acea vreme, dacă nu mă îndoiesc), a fost unanimă. Lucru rar, căci în „gloată” ne certam continuu ba pentru unul, ba pentru altul. Doar două decizii au făcut unanimitate atunci, printre studenții de la Drept: alungarea nesuferitului (deși, cel puțin un student, astăzi el însuși profesor, trebuie că suspina în tăcere) și numirea ca decan a profesorului Bîrsan. A rămas decan 8 ani și pe diploma mea stă semnătura lui.

Cu zîmbetul lui fin, cu inteligența lui iezuită, era o figură mai degrabă firavă, de intelectual bine dispus și rafinat. În realitate, sau cel puțin așa l-am perceput eu, nu era un om sofisticat, dar politețea lui afabilă și disponibilitatea lui continuă spre respectuoasă cordialitate îl așezau la sufletul studențimii. În materia dreptului civil era, neîndoielnic, un savant. Cariera internațională pe care a făcut-o ulterior în materia drepturilor omului a fost, și ea, prodigioasă. Felul lui de a fi, dublat de competența lui, l-au făcut să fie unul dintre cei mai prețuiți profesori de drept ai generației mele și, din cîte îmi dau seama, al multor altor generații.

Prin anii 1990, după ce am absolvit, am scris în revista Dilema – unde țineam o rubrică intitulată „Statul de drept” – un articol în care spuneam că nu mai am ce face cu cărțile și cursurile de drept de dinainte de 1990. Pentru că nimic din ce învățasem pînă în 1990 nu-mi mai putea fi de folos în lumea ce se deschidea, anunțam, orgolios, că arunc la pubelă toate cursurile de drept din biblioteca mea. Vreo 25 de ani mai tîrziu, profesorul Bîrsan era membru într-o comisie care mă examina. La un moment dat, m-a întrebat ceva, eu i-am răspuns imprecis, adăugînd că nu sînt sigur pe răspunsul meu, dar și că nu-mi amintesc să fi citit ceva să mă ducă spre un alt răspuns mai sigur, chestiunea părîndu-mi-se a fi atît de recentă încît nu credeam că cineva a apucat să scrie despre ea. A zîmbit și mi-a spus cum stă treaba. Apoi, a zis: „Vedeți, dacă v-ați aruncat cursurile vechi... V-ar mai fi folosit la ceva, pentru că ce vă spun eu se află într-unul din acele cursuri”. Am fost, întîi, uimit. Nu pentru că greșisem în aprecierea mea, ci pentru că nu știam de unde a scos-o pe-asta, că mi-am aruncat cursurile vechi. A văzut în ochii mei surprinderea și a adăugat, cu același zîmbet: „Ei, ați scris dumneavoastră mai demult un articol...” Atunci, mi-am adus aminte de textul din Dilema. Uitasem cu totul ceea ce scrisesem cu 25 de ani mai înainte, dar profesorul nu uitase. Mi-am dat seama că, dacă m-a confruntat cu acel text al meu într-o manieră înscenată atît de elaborat, trebuie că l-a durut cînd l-a citit – în fond, și cursul lui era printre cele pe care ziceam că le voi arunca la pubelă pentru că sînt inutile...

Sufletul unui profesor se rănește ușor, ca sufletul unui părinte. Ar fi bine dacă am ține cont de asta și am evita să ne rănim profesorii după ce ne terminăm studiile. Este ultima lecție pe care am primit-o de la profesorul Bîrsan. Avea suflet de profesor, ceea ce nu mulți profesori au. Dumnezeu să i-l odihnească!