Zumzet și miză

Pentru mulți actanți din domeniul cultural, activitatea Institutului Cultural Român rămîne un proces cu multe necunoscute. Pentru cei care derulează deja parteneriate cu această instituție, procedurile nu mai reprezintă o provocare. Singurul deziderat rămîne însă pentru noi, cei care lucrăm în familia ICR, promovarea culturii noastre peste granițe, cu respectarea cadrului legal de funcționare. O punere în lumină a activității noastre este absolut necesară în aceste vremuri complicate, avînd în vedere că rolul nostru este de a lăsa generațiilor viitoare o realitate mai bună decît aceea pe care am trăit-o noi.

În momentul înființării Fundației Culturale Române (1990), contextul social-politic era dominat de incertitudini și de diferite tipuri de vid legislativ/administrativ. De-a lungul anilor ’90, totul se întîmpla în apele tulburi ale Tranziției. Nu avea nimic noimă, dar totul avea sens în așteptarea mult promovatei isterii Y2K. Nu am nici o îndoială că ideea și gîndirea filialei din Cluj al Uniunii Scriitorilor din România – care a stat la baza creării Fundației Culturale Române – era guvernată de cele mai bune și nobile intenții. Perioada de incubare de-a lungul celor 13 ani a fost însă condimentată de diverse evenimente sociale/politice care au deturnat atenția decidenților vremii în diverse direcții – să zicem – mai pragmatice, pînă ce, în 2003, FCR, prin Legea 356, s-a transformat în Institutul Cultural Român și a trecut sub autoritatea președintelui României. Prin acest demers, ICR a fost înzestrat cu instrumentele legislative necesare ca să-și îndeplinească cu adevărat misiunea pentru care a fost creat. Miza era, atunci, promovarea imaginii României prin conținut cultural cît mai variat pentru a genera premisele acceptării noastre în NATO și UE. Iar în anul 2004 și, respectiv, 2007, aceste două deziderate au fost împlinite cu brio și cu un puternic capital de imagine. În 2012, însă, prin OUG nr. 27, Institutul Cultural Român a intrat în subordinea Senatului României, astfel temperînd întrucîtva entuziasmul și anvergura mizei, zumzăind discret celor interesați secretele noilor mecanisme de diseminare a culturalității noastre prin lume și generînd recalibrarea importanței diplomației culturale. Iar cei interesați au înțeles zumzetul și au ajuns să fie parte – probabil, fără voia lor – din naționala culturală a țării care se consolidează continuu prin diversele parteneriate strategice în vederea îndeplinirii misiunii principale al ICR impusă de legea 356 din 2003.

Informația este putere

De-a lungul celor aproape trei ani onoranți și responsabili de serviciu public și diplomație culturală – din noiembrie 2021, de cînd am ajuns să fac parte din familia ICR –, au trecut mii de proiecte, propuneri și solicitări prin fața mea, care își caută finanțare/sprijin/susținere pentru a fi realizate. Unele senzaționale, altele bune, iarăși altele mai modeste, dar toate cu aceeași încărcătură de entuziasm ambițios generat de speranța finalizării. Trag nădejde că publicarea și aplicarea Strategiei ICR 2022-2026 ne-a readus statutul de jucător greu de ignorat pe piața culturală națională și internațională. Prin urmare, mă bucură faptul că această implicare organică a Institutului Cultural Român invită și provoacă la performanță.

Observ, totodată, cu o oarecare uimire, că mulți dintre solicitanți nu cunosc cadrul legal/administrativ care guvernează activitatea ICR-ului. Legea nr. 356/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Institutului Cultural Român definește clar și punctual rostul, rolul și atribuțiile demersurilor noastre. Sîntem organizați şi funcţionăm ca autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar. Aceste informații sînt publice și oricine le poate consulta. Ar fi de mare ajutor pentru succesul oricărei inițiative ca aceia care vin spre noi pentru susținere să cunoască mecanismele de funcționare și legislația prin care ne desfășurăm activitatea. La urma urmei, asta ar trebui să fie una din competentele prioritare ale oricărui responsabil/manager de proiect, fie că reprezintă o entitate privată sau publică, și o garanție a succesului proiectului, supus normelor de aprobare în cadrul ICR.

Pe de altă parte, există organizații culturale publice și private care cunosc foarte bine căile eficientizate, dar totuși întortocheate ale banului public. Da, aceste entități sînt într-adevăr veteranii vieții culturale din România și da, se pot lăuda pe bună dreptate cu experiența necesară pentru a-și contabiliza reușită după reușită. Ca atare, asumîndu-și calitatea de vector cultural de importanță națională recunoscută și validată, uneori au impresia că fondurile ICR sînt nelimitate. Ce bine ar fi dacă ar mai fi așa... Într-adevăr, era o vreme cînd existau resurse mult mai generoase. Însă condițiile realității contemporane ne impun un alt tip de modus operandi, astfel ca în fluxul decizional dimensiunea cu adevărat culturală a proiectelor să cedeze în fața considerentelor birocratice și administrative.

Nihil sine... legis

Efervescența și dinamica ofertei culturale este fascinantă și debordantă. Cu toate că ICR nu este neapărat o instituție de cultură în sensul obișnuit al cuvîntului – mai degrabă lucrăm în paradigma diplomației –, primim zeci de propuneri și cereri pe săptămînă pentru care sîntem solicitați și, totuși, observ o anumită superficialitate și o oarecare dezavuare naivă din partea partenerilor noștri în a accepta și recunoaște autoritatea cadrului legal/administrativ, care de fapt impune funcționarea ICR-ului.

Prin prisma experienței acumulate și a carierei mele muzicale care mă responsabilizează și îmi impune o abordare etică/principială, dar și prin poziția mea de vicepreședinte, încurajez constant întreaga echipă a ICR-ului să aplice o atitudine nondiscriminatorie, incluzivă și echilibrată în gestionarea și soluționarea proiectelor/solicitărilor care vin spre noi, fără să alunece spre abordări discreționare sau părtinitoare. Recunosc că idealul funcționării încă așteaptă să fie atins și admit că avem mult de lucru în consolidarea narativei operaționale transparente în cadrul instituției și să reducem măcar – dacă nu putem înlocui pe de-a-ntregul – limbajul de lemn în comunicările interne și externe, iar prin asta să ameliorăm criza de încredere instituțională. Avem de eliminat toxicitatea și ar fi indicat să putem dezasambla uneltirile, care fac atît de mult rău moralei instituționale... Totuși, trebuie să punctez aici calitatea și profesionalismul multor colegi care, în condițiile actuale și în ciuda anumitor obiceiuri anacronice, reușesc cumva să țină sus stindardul în elita vieții culturale.

„Sunetul muzical începe să-și recapete statutul firesc”

Fiind primul muzician la conducerea ICR-ului de-a lungul existenței sale și singurul artist din breasla independentă operativă cu o carieră de liber-profesionist, am ales pentru mandatul meu titlul generic Sunetul României, în spiritul căruia îmi gîndesc și îmi desfășor activitatea vremelnică la Institut. În pofida unor reflexe și metehne învechite și contraproductive, am reușit totuși să impun cîteva principii ajutînd cauza muzicii. Datorită inițiativelor, insistențelor și propunerilor mele, sunetul muzical începe să-și recapete statutul firesc și, spre satisfacția mea, s-au înmulțit și s-au diversificat evenimentele/proiectele care se concep în jurul muzicii. Încerc să implic toate speciile și genurile din tradiția muzicală autohtonă care pot fi considerate parte din culturalitatea atît de variată și bogată de la noi. Am convingerea că munca depusă pînă acum își va genera roadele și sper că, într-un viitor nu prea îndepărtat, sunetul muzical o să-și cîștige locul binemeritat în compania literei tipărite, a filmului, a teatrului sau a artelor frumoase în fluxul decizional și de planificare bugetară din ICR.

În același timp, încurajez și invit creatorii de conținut cultural din toate domeniile, din toate generațiile și toate abordările să vină spre noi și să ne arate disponibilitatea lor, să se alăture naționalei culturale a României. Este nevoie de varietate și de impuls proaspăt în oferta culturală. Cred cu tărie că, pe lîngă prerogativele diplomației culturale, o altă responsabilitate a Institutului Cultural Român este cultivarea și îngrijirea pepinierei generațiilor următoare de artiști și creatori de conținut cultural. Cu acest simțămînt și cu această convingere, ICR organizează în fiecare an, prin Serviciul Programe Interne, diferite tabere, cursuri, concursuri, evenimente publice și oferă burse sau rezidențe artistice pentru cei interesați.

Cultura este... un proces continuu

Deasupra biroului meu, pe un banner, stă scris cu litere mari motto-ul Transparența în cultură generează cultura transparenței. Multă lume care trece pragul biroului meu apreciază acest mesaj, dar totodată sînt unii pe care îi deranjează vădit textul afișat chiar sub stema țării mele. Da, știu, avem mult de lucru la nivelul întregii societăți pentru a schimba mentalități și paradigme anacronice. Discursul colectiv este încercat de o corupție culturală generalizată din punct de vedere antropologic, moral și social, care rezultă într-un bazin uman deteriorat și expus. Retardul social reprezintă la urma urmei o vulnerabilitate pentru siguranța națională. În aceste vremuri cînd discursul generalizat compromite și golește de sens principiul libertății, în aceste vremuri cînd tehnologia de masă este agentul subversiv al noii ideologii care validează noul tip de sclavie, doar cultura și educația eliberată de metehnele mediocrității mai pot genera acele surse de demnitate care vor rearanja sistemul valoric spre binele generațiilor viitoare. În rest – parafrazîndu-l pe vizionarul Camil Petrescu –, rămîne totul în liniște și nemișcare plină...