Curios despre curiozitate?

# Mario Livio, De ce? Ce ne stîrnește curiozitatea, traducere de Carmen Strungaru, Editura Humanitas, 2022.

Curiozitatea este însușirea cea mai de preț pentru un cercetător, iar înțelesul „cercetătorului” trebuie luat cît se poate de larg. Cu toții ne aflăm în cîte o căutare, adesea în mai multe, pornite dintr-o formă a curiozității, fie că miza este identitatea, sensuri anume ori micile scîntei, impulsuri care ne mînă să aflăm lucruri noi, răspunsuri la întrebări implicite sau explicite.

Una dintre formele pure ale curiozității este cea din întrebarea „De ce?”. Motorul este, astfel, pornit și urmează experimentele, reflecția, documentarea, în ordini și proporții variabile. Pare că am descris metoda științifică, dar nu este deloc așa, iar copiii sînt cele mai bune exemple. Cînd totul este nou, nemaiîntîlnit, curiozitatea este trăsătura care face diferența între o acceptare a misterului și măcar o încercare de a-l cunoaște mai bine, dacă nu de a-l desluși. Curiozitatea, cu multiplele ei aspecte și varietăți, ne-a oferit un imbold evolutiv semnificativ ca specie și continuă să ne fie mentor.

E drept că nu toate descoperirile științifice au pornit din curiozitate. Nivelul actual de dezvoltare a majorității disciplinelor, nu doar cele de studiu al naturii, este atît de avansat, încît problemele și întrebările rămase nerezolvate au adesea prioritate în fața unor încercări cu totul noi, pornite dintr-un „Ce-ar fi dacă?”, rudă apropiată a curiozității. Dar totodată, este cunoscut că o bună parte a minților strălucitoare de-a lungul istoriei au fost firi de o curiozitate realmente periculoasă. Cartea lui Mario Livio, el însuși fizician de origine română, pornește cu două astfel de exemple, separate temporal de aproape cinci secole, exponenți ai curiozității tipice: Leonardo da Vinci și Richard Feynman. Propunerea autorului este chiar mult mai ambițioasă și ne invită în căutarea esenței acestei scîntei: de unde pornește curiozitatea și, în definitiv, ce este ea?

Conținutul cărții se poate citi în trei părți: primele trei capitole servesc drept motivație și exemplu, cu Da Vinci și Feynman în prim-plan, legați surprinzător, nu numai de curiozitate. Partea a doua conține următoarele patru capitole, în care autorul trasează o istorie evoluționistă a curiozității și prezintă cercetări recente și rezultate care au permis clasificarea ei după mai multe criterii, multidisciplinar. În fine, ultimele două capitole revin cu alte exemple, preluate din interviuri scurte cu minți curioase ale zilelor noastre, în urma cărora autorul formulează propriile concluzii.

Leonardo da Vinci este, fără îndoială, unul dintre cele mai bune exemple de homo universalis al Renașterii. Deși din notițele și lucrările sale rar se deduc trăsături personale, este natural să punem pe seama unei curiozități imense geniul său de polimat. Caracterizarea este cu atît mai potrivită cu cît știm din surse istorice că educația formală a lui Da Vinci a fost săracă. Într-o notiță excepțională, el scrie că sursa cunoașterii este și trebuie să fie natura, adică experimentul, curiozitatea: „Cei ce studiază pe antici și nu lucrările Naturii sînt fiii vitregi, iară nu fiii Naturii, mama tuturor autorilor buni... Deși nu pot, ca ei [criticii], să citez alți autori, mă voi baza pe ceea ce este cu mult mai mare și mai valoros: pe experiență, stăpîna maeștrilor lor”.

Alegerea lui Richard Feynman pentru a ilustra curiozitatea în formă pură, plină de jovialitate copilărească (unul dintre interviurile remarcabile în acest sens este The Pleasure of Finding Things Out, difuzat de BBC Horizon și apărut sub formă de carte în 1991), este, de asemenea, excelentă. Atît de mare a fost curiozitatea lui Feynman încît chiar și în afara fizicii găsea ori își făcea singur puzzle-uri din aproape orice. Un exemplu amuzant: în birourile de la facultate era cunoscut pentru abilitatea de a sparge seifuri și lacăte, în care fusese, desigur, autodidact, atras fiind de încă un fel de „ghicitoare”.

Da Vinci și Feynman au mai multe în comun pe lîngă curiozitate și o preocupare pentru Natură. În ultimii ani de viață, fizicianul s-a împrietenit cu un pictor american de origine armeană, Jirayr (Jerry) Zorthian (1911-2004). Într-o colecție de întîmplări autobiografice, Surely You’re Joking, Mr. Feynman! (subintitulată Adventures of a Curious Character), apare o întîmplare de la o petrecere, unde Feynman cînta la tobe bongo, iar Zorthian și-a dezbrăcat cămașa, și-a desenat pe piept „semne amuzante” cu spumă de ras și a început să danseze cu cireșe pe urechi.

Cei doi s-au împrietenit și, după mai multe discuții despre artă și știință, Feynman i-a propus un schimb de cunoștințe: Zorthian avea să învețe fizică, iar artistul, să-l inițieze în pictură și desen, pentru ca amîndoi să devină un fel de Da Vinci, pricepuți atît în ale științei, cît și în artă. Schimbul se pare că i-a priit în primul rînd lui Feynman, fiindcă Zorthian a renunțat la lecțiile de fizică destul de repede, dar fizicianul a continuat să deseneze și să picteze pînă la sfîrșitul vieții (vezi „The Drawings & Paintings of Richard Feynman: Art Expresses a Dramatic Feeling of Awe” pe www.openculture.com). Mario Livio prezintă în carte o pagină din caietele lui Feynman, care amintește de Da Vinci prin desenele amestecate cu ecuații și notițe.

Profunzime & întindere

Partea a doua a cărții prezintă principalele tipuri de curiozitate pe care le disting cercetătorii în neuroștiințe și psihologie, dar și rolul pe care l-a avut această trăsătură specific umană în evoluție. Curiozitatea pornește motorul descoperirilor, care, la rîndul lor, îmbunătățesc mediul și viața, ducînd la adaptare superioară.

O primă distincție între tipurile de curiozitate se referă la profunzime și întindere. Conform psihologului Daniel Berlyne, autor al cărții Conflict, Arousal and Curiosity (1960), citat de Livio în capitolul al patrulea, axa orizontală a curiozității merge de la specific (pornirea de a afla cît mai multe despre un subiect anume) la divers (căutarea neobosită de informații și noutăți, indiferent de temă, ca și cum lipsa unui astfel de stimul face viața prea plictisitoare).

Pe axa verticală apare, la o extremă, curiozitatea perceptuală, stîrnită de stimuli surprinzători, ambigui sau noi, iar la cealaltă, curiozitatea epistemică, manifestată pentru cunoaștere ca atare, în domenii preponderent teoretice. Această clasificare grosieră se poate supune unor analize mult mai amănunțite și chiar studiul lui Berlyne merge mai departe, analizînd tipurile de stimuli și de precondiții care duc la apariția curiozității. Exemple care dau un impuls firilor curioase includ noutatea, complexitatea, lipsa organizării sau a predictibilității ori conflictul, în care experiența ne este contrazisă.

Curiozitatea nu este specifică sau relevantă doar în discuțiile privitoare la cercetători sau oameni de știință. Fiecare dintre noi avem (cel puțin) un dram de curiozitate, din care se alimentează adesea diverse industrii și tehnologii. Mai multe lucrări ale psihologului maghiar Mihaly Csikszentmihalyi (1934-2021) arată cum industria divertismentului folosește la maximum curiozitatea privitorilor pentru a crea suspansul din filmele de acțiune, groaza din filmele horror și o paletă largă de sentimente în experiențe complexe cum sînt jocurile video.

De altfel, Csikszentmihalyi este și cel care a pus baza teoriei flow-ului, relevantă în orice activitate, de divertisment, de studiu și nu numai. Teoria arată cum se pot păstra angajamentul și atenția la un nivel optim pentru o perioadă cît mai lungă, echilibrînd factori precum surpriza, dificultatea, interactivitatea și recompensa, majoritatea apelînd, de fapt, la curiozitățile noastre. Astăzi, teoria flow-ului este nelipsită din paletarul oricărui designer de jocuri sau de experiențe de tip gamification, care încearcă să țină cît mai mult participanții conectați, in the zone.

Concluzia cărții lui Mario Livio, formulată în ultimul capitol, subliniază importanța educației în trezirea și întreținerea curiozității, împreună cu manifestările acesteia. Educația formală are un rol decisiv, dar același lucru se poate spune și despre educația autodidactă și cea informală. Autorul reia cazul lui Richard Feynman și, mai precis, al relației cu tatăl său, al discuțiilor pe care le purtau în natură. Croitor de meserie, Feynman Sr. și-a îndemnat fiul de mic să pună la îndoială lucrurile, să-și găsească propriile răspunsuri și metode de a le obține – să-și păstreze inepuizabil simțul care întreabă „De ce?”. Aceste învățături l-au urmărit în întreaga carieră pe fizician.

Într-o relatare din interviul BBC menționat anterior, Feynman vorbește despre „ochiul cercetătorului”, care nu doar că nu este indiferent la frumusețea imediată a naturii, dar o și amplifică, prin detaliile științifice pe care le cunoaște. Nici știința și nici arta nu „strivesc corola de minuni a lumii”; curiozitatea și căutarea pe care o generează adaugă laturii epistemice, dar și estetice frumuseți și înțelesuri. O întîmplare apocrifă, atribuită, printre alții, și lui Feynman și care apare în filmul vag biografic Infinity (1996, cu Matthew Broderick în rolul fizicianului), îl înfățișează într-o seară romantică, sub cerul înstelat. Iubita remarcă strălucirea stelelor, iar Feynman răspunde: „Așa este, iar eu sînt singurul care știe și de ce [strălucesc]!”.

Așadar, dacă sînteți curioși de răspunsul la întrebarea din titlul cărții discutate, aflați că, deși avem mai multe argumente care arată că am supraviețuit și ne-am îmbunătățit specia prin curiozitate, originea ei este greu – dacă nu imposibil – de trasat. Totuși, fie că o folosim în cercetare științifică, ori că o savurăm în sentimentul de surpriză sau că este motorul unei căutări personale, curiozitatea ne colorează viețile, le dinamizează și adaugă imprevizibilul fără de care, în fapt, nimic nu s-ar întîmpla vreodată.

Cartea lui Mario Livio este o introducere bine documentată în această temă inepuizabilă a curiozității și poate fi citită fără preliminarii științifice de vreun fel. Subiectele alese și modul de prezentare a lor arată o adresare către un public larg, dar, în același timp, lasă loc de și mai multă curiozitate. Concluzia, pe care o formulez în termenii specifici, este că această carte satisface în primul rînd curiozitatea diversă, în timp ce pentru variantele specifică ori epistemică există o listă de notițe și o bibliografie care se întind pe ultimele mai bine de treizeci de pagini.

Adrian Manea este matematician, fondator al Poligon Educational, platformă educațională care prezintă știința pe mai multe laturi, îmbinînd-o cu istoria, filosofia, tehnologia și literatura. Scrie pe Substack-ul „Laturi ale științei”.