Inginerul de producție

# Shellac, To All Trains, Touch and Go Records, 2024.

„Vreau să-i dedic acest cîntec unui prieten pe care l-am pierdut de curînd”, spune o voce, una foarte cunoscută, pe scena din Charlotte, Carolina de Nord. Și începe: „Too alarmin’ now to talk about, / Take your pictures down and shake it out, / Truth or consequence, say it aloud, / Use that evidence, race it around. / There goes my hero, / Watch him as he goes. / There goes my hero, / He’s ordinary...”. Cu două zile înainte de momentul în care cuvintele lui Dave Grohl îl omagiau în timpul unui concert al formației Foo Fighters, Steve Albini murea în urma unui atac de cord în casa lui din Chicago – o moarte subită, enervantă, tulburătoare pentru comunitatea muzicienilor, a criticilor, a ascultătorilor de muzică pur și simplu. Avea 61 de ani, iar formația sa, Shellac, se pregătea să lanseze, după zece ani de tăcere discografică, un nou LP. To All Trains va fi publicat pe 17 mai de casa americană Touch and Go Records și este pretextul acestui articol. Dar aici n-o să fie o cronică sau o încercare de decriptare a lui, ci un text despre un personaj idiosincratic și unic al scenei americane de punk în toate întrupările sale, post-hardcore, noise rock, grunge etc., al unui peisaj „indie”-ca-în-independent. Putem începe cu asta: „Dragii mei Kurt, Dave și Chris, o să încep prin a-mi cere scuze fiindcă mi-a luat cîteva zile pentru a pune la punct această scrisoare. (…)  Îmi place să las loc pentru accidente sau haos. Să faci un LP fără cusur, în care fiecare notă și silabă să fie la locul lor și fiecare sunet al tobei mari să fie identic cu el însuși, nu este vreun truc. Orice idiot care are răbdarea și bugetul necesare pentru a-și permite o astfel de prostie o poate face. Prefer să lucrez la discuri care aspiră la lucruri mai mari, cum ar fi originalitatea, personalitatea și entuziasmul. Dacă fiecare element al muzicii și al dinamicii unei trupe este controlat de sincronizări și mixaje automate, de computere, de samplere și sequencere, poate că ea nu va fi incompetentă, dar cu siguranță nu va fi nici excepțională. De asemenea, va avea foarte puțină legătură cu formația văzută pe viu, într-un concert, despre care ar trebui să fie vorba în toată această poveste”. Pentru ca apoi, în anul de grație 1993, să intre în studio cu grupul Nirvana și să-i înregistreze, în studioul Pachyderm din Cannon Falls, Minnesota, timp de două săptămîni, ultimul album de studio – superbul, anticomercialul (cu mare succes comercial însă) și, pe undeva, subestimatul In Utero. De fapt, hai să ne amintim împreună de cum suna Surfer Rosa – da?! –, esențialul debut al trupei Pixies, înregistrat în 1988. Sau de surprinzătoarea colaborare cu The Wedding Present, care a livrat în 1991 Seamonster, un LP ce s-a jucat cu limitele twee pop-ului. Sau, de fapt, cu tot ceea ce a produs Albini în calitatea lui de – așa cum îi plăcea să-și spună – „inginer de producție muzicală”, de la propriile grupuri, Big Black, Rapeman și Shellac, la muzica unor The Breeders, The Jesus Lizard, Fugazi, Don Caballero, The Stooges, Low, Page & Plant (!!!), PJ Harvey, Helmet etc., etc., etc. Și să-i ascultăm acest ultim album, To All Trains, un epitaf care conține tot ceea ce a vrut Steve Albini să fie pentru muzica ultimilor 40 de ani.