Minunata lume veche

● John Cale, POPtical Illusion, Domino Recording, 2024.

Este ceva profund emoționant și viu în vocea asta: „If I can make your day even better / We’ve got plenty of time to make it work. / I wanna take you downtown when you visit, / It’s a college, you call it, you’ll call if you’ve called it right. / Make it happen for you in the future, / It’s a better life than in your past / If you ever move with the speed of light and distance / It’s the easiest way to find your way out of town, / And avoid the mistakes we made when we were younger, / We don’t care who we hurt on the way up”. Pe „Davies and Wales”, piesa secundă a celui mai nou album al lui John Davies Cale, titlul LP-ului se reflectă într-o lucrare care poate fi însăși definiția muzicii artistului născut în Țara Galilor, fondator, în 1964, al grupului The Velvet Underground, alături de Lou Reed, Sterling Morisson și Angus MacLise, formație pe care o va părăsi în 1968. La 82 de ani împliniți anul acesta în martie, Cale se poate uita în spate la o operă solidă și caleidoscopică, balansată între propriile creații și colaborări cu Brian Eno și Patti Smith, John Cage și LaMonte Young, The Stooges și Nico, Squeeze și Siouxsie and the Banshees, Weyes Blood și Animal Collective, printre multe, multe alte nume rezonante. Cele 18 albume solistice, de la încîntătotul, infatuatul și idiosincraticul Vintage Violence (1970) la acest foarte proaspăt POPtical Illusion, spun toate povestea unui muzician alternativ și experimental, care nu s-a ferit niciodată de combinațiile provocatoare.

Aici, pe POPtical Illusion, Cale este Cale – îl găsești peste tot, în scepticismul tonului, în trama asta sonoră în care repetiția rămîne mama învățăturii, într-un fel de proiecție burlescă, dar și în gestul introspectiv, ca și în reflexul excavării unui trecut neconsumat, care se întoarce ciclic să ne bîntuie. Ăsta trebuie să fie dansul din videoclipul lui „Shark-shark”, o transparentă aluzie la sound-ul lui The Velvet Underground, ca și la The Factory-ul lui Andy Warhol, actînd perpetuu între prostesc și sublim, dar și o săgeată otrăvită către lumea de astăzi. POPtical Illusion este – ca mereu în discografia britanicului – un labirint de sintetizatoare și samplere, de orgi și piane, de cuvinte care se rostogolesc bolovănos și cad cu un zgomot memorabil. „Stai, ce naiba cred eu că fac aici?!”, spune vocea asta pe „There Will Be No River”, balada care închide albumul lansat în iunie de casa engleză Domino Recording. „A, dar am fost totuși de foarte multe ori aici”, își răspunde tot ea, asigurîndu-se că totul e în regulă, că muzica asta, așa cum e ea, confesivă și aspirațională, întunecată și perplexă, înțeleaptă și autoironică, nu are neapărat o vîrstă. 

Paul Breazu este jurnalist.