Nihil sine Rodeo

# Beyoncé, Cowboy Carter, Parkwood Entertainment/Columbia Records, 2024.

Întîi a fost mult așteptatul anunț – actul al II-lea al trilogiei începute cu LP-ul Renaissance în anul 2022, unul inspirat din/de muzica country, a apărut pe 29 martie. Cowboy Carter este o operă-fluviu, la cele 27 de piese și 79 de minute, așezată în spatele unei imagini, coperta albumului – fotografiată de texanul Blair Caldwell –, în care regina rodeo-ului deschide balul: steagul american (dar, hmmm, fără ca stelele să se vadă), calul, căpăstrul, pălăria, cizmele, poziția asta cam deepfake, dar directă, frontală, care îi statuează, dacă mai era nevoie, locul în cultura americană. „Eroii nu se transformă de unii singuri în idoli”, spunea Marina Abramovici în The Hero, așezată pe calul ei alb, ținînd în mînă steagul ei alb, îmbrăcată în hainele ei negre. Pentru Beyoncé Giselle Knowles-Carter, cele două substantive se confundă; pop-ul însuși, cu ale sale anse idealizante, le suprapune perfect.

„Looka there, looka in my hand / The grandbaby of a moonshine man, / Gadsden, Alabama. / Got folk down in Galveston, rooted in Louisiana, / Used to say I spoke too country, / And the rejection came, said I wasn’t country enough, / Said I wouldn’t saddle up, but / If that ain’t country, tell me what is / Plant my bare feet on solid ground for years, / They don’t, don’t know how hard I had to fight for this / When I sang my song”. „Ameriican Requiem” e începutul și lucrurile trebuie puse la punct cu fonetica Louisianei – performance-ul care i-a atras o groază de reacții negative, rasiste de-a dreptul, alături de Dixie Chicks la cea de-a cincizecea ediție a Country Music Association Awards, în 2016, după ce cu foarte puțină vreme înainte „Daddy Lessons”, de pe Lemonade, nu era admis în competiția pentru „Cel mai bun cîntec country”. Dar toată lumea știe și că muzica country e o arie conservatoare a culturii americane, și că o feministă liberală precum Beyoncé nu poate intra decît în coliziune cu ea. „Acesta nu este un album de muzică country, ci un album de Beyoncé”, își distanța, într-o postare pe Instagram, munca de vechii detractori. Și avea tot dreptul s-o facă, chiar dacă noi putem ridica o sprînceană a uimire gîndindu-ne la coperta aceea, dar și la faptul că artiștii pot spune absolut orice. Mai ales atunci cînd cuvintele li se vor transforma imediat în aur care le intră în conturi.

Dacă Cowboy Carter nu e un album de country, atunci e un album care are o ambiție: intenționează să acomodeze genul, să-l transfere într-un spațiu cool. Mai știți pălăria aia ten-gallon disco de pe vremea Renaissance-ului? Știți cîte bucăți s-au vîndut? Multe. Cînd Linda Martell, prima cîntăreață afroamericană care a avut succes comercial în industria country music, ajunge să relativizeze, pe „Spaghettii”, granițele unui gen care și le-a apărat de multe ori cu arma în mînă – „Genres are a funny little concept, aren’t they? Yes, they are! In theory, they have a simple definition that’s easy to understand. But in practice, well, some may feel confined” – nu mai ai nevoie de nici o dovadă. Dar dacă tot Cowboy Carter ar fi așa, iar nu o afacere cam lungă și cam plictisitoare...