O distopie americană

# Kim Gordon, The Collective, Matador Records, 2024.

După divorțul de Thurston Moore, plecarea din Sonic Youth și pulverizarea iconicei trupe americane, Kim Gordon a luat-o pe drumul său. Cu No Home Record, primul său LP solo, lansat în 2019, încerca – și reușea s-o facă admirabil – să se distanțeze de estetica trecutului, pentru a se fixa într-o paradigmă contemporană. Cum o făcea? Declamînd, dacă mai era nevoie, moartea rock-ului. Într-un interviu pe care i-l acorda pe vremea aceea Annei Cafolla pentru The Quietus, ea spunea: „Nu sînt o vocalistă veritabilă, îmi place mai mult ideea de a uza de spoken word, de a mă juca cu textura, cu dinamica, cu lucruri pe care le găsești mai degrabă în hip-hop. Să construiești un cîntec pornind de la ritm este cool; să-i adaugi atitudine este cool. Pentru mine a fost eliberator să explorez teritoriile din afara rock-ului – acolo nu se mai regăsește nimic din spiritul punk. El este în hip-hop, este în Cardi B”. No Home Record se circumscria dorinței lui Gordon de a depăși un moment inerțial: noul sound devenea un amalgam în care se întîlneau bine-mersi noise-ul, hip-hop-ul, footwork-ul, trap-ul, pe care se simțea mîna producătorului Justin Raisen, șeful KRO Records și colaborator al unor Charli XCX, Yves Tumor, Drake sau Lil Yachty. 

La aproape cinci ani distanță, Gordon și Raisen recidivează cu The Collective, album inspirat de The Candy House, romanul din 2022 al lui Jennifer Egan, o tehnodistopie în care user-ii se pot conecta la un device numit „Conștiință colectivă” pentru a accesa memoria oricărei persoane, vie sau moartă, care a făcut același lucru. Textele pieselor sînt experiențe și gînduri aruncate ca flux de conștiință în care curg fără întrerupere teme personale și sociale: „Tongues hanging out / Bodies on the sidewalk / Driving down, sunset / Zombie meditation / Getting caffeinated / People lining up / Drive-by situation / Route 68 / L.A. is an art scene”. Ele vor să fie niște ilustrații ale psihozei paranoide a prezentului, ale asaltului metamediatic. Dar dincolo de temă și de faptul că sound-ul noii opere intenționează pe undeva să rămînă fixat în rama precedentei, abuzul de efecte sonore precum distorsul și feedback-ul – atît ca martore cyberpunk ale tramei importate din cartea lui Egan, dar și ale unei mantre introspective asupra prezentului pe care o produce Gordon, cît și ca alimentatoare ale unui puseu avangardist venit din disonanțele no wave-ului – îl aduce pe The Collective mai degrabă în aria industrial-ului. În mare parte, toată versatilitatea pe care o propunea No Home Record este înghițită de această formulă. The Collective devine astfel un album „greu” ca o piatră (citește „rock”), întunecat, anxios ca epoca pe care-o parcurgem, un fel de deconstrucție a punk-ului care-și asumă pînă la urmă prea puține riscuri: „Grab my guitar / On my back, / Gettin’ out of here. / No, no, no! / They say. / Wait, wait, wait!”.         

Paul Breazu este jurnalist.