Ocultism la pensie

# Judas Priest, Invincible Shield, 2024.

# Bruce Dickinson, The Mandrake Project, 2024.

S-au dus vremurile în care heavy-metal-ul era preocuparea tinerilor nonconformiști, de care ajung să se debaraseze odată cu avansarea în vîrstă, cu maturizarea. Nu trece cu vîrsta, pentru că nici artiștii genului nu sînt feriți de înaintarea în vîrstă, iar genul, cînd nu se transformă radical, rămîne o haină care se poate purta, nu se destramă la coate cu ușurință. E interesant de discutat ce mai înseamnă heavy-metal-ul cînd nu mai poate fi explicat drept mecanism de ventilare a energiilor tinereții.

Judas Priest rămîn cei care au dat o nouă însemnătate mărcii „British Steel”. Rob Halford a trecut de 70 de ani, începe să arate ca Terry Pratchett și a devenit simbol al reconcilierii între comunitățile heavy-metal și LGBT. În ultima vreme e văzut în duete cu toate categoriile de vîrstă, de la Dolly Parton la Babymetal. Noul album Judas Priest are încă parte de contribuții creative ale chitaristului Glenn Tipton în ciuda obstacolului ridicat de boala Parkinson.

Albumul continuă o campanie de rejuvenare a grupului, deși în piese nu se întrezăresc semnele vreunei inovații stilistice, ci mai mult grija – elementară, dar adesea neglijată de grupurile fără experiență – de a nu avea două piese similare una după alta, de a nu lăsa să treacă două piese fără un refren memorabil. O inovație tehnică va fi sesizabilă totuși pentru audiofili. E vorba de producția sonoră a lui Andy Sneap, care a ajutat numeroase trupe să se relanseze fără a le obliga să-și schimbe stilul, reușind să le revigoreze „din butoane”, prin aerisire și claritate sonoră fără a sacrifica densitatea compozițiilor. El i-a scos din underground pe Opeth ori Amon Amarth și a avut asupra scenei metal europene o influență comparabilă cu a lui Rick Rubin între rockerii americani. În Judas Priest a intrat ca roată de rezervă cînd Tipton nu a mai putut să țină chitara în mîini, iar ulterior grupul i-a acordat toate libertățile să alcătuiască un sound cît mai răspicat, care să ne reamintească de nechezatul motocicletelor și de scînteile metalurgiei britanice de altădată.

În aceeași nișă muzicală s-a relansat și Bruce Dickinson cu primul album solo după aproape două decenii de muncit la reabilitarea Iron Maiden. Producția sonoră e puțin murdară pentru acest pedigree (prin contrast cu reușita tehnică a albumului Judas Priest), însă prezintă aceeași îndemînare în a balansa imnuri energice și vocalize versatile. Trecut și el de vîrsta legală de pensionare, Dickinson debordează de vitalitate, alergînd între inițiative antreprenoriale și doctorate onorifice. Albumul arată același dezinteres pentru trecerea timpului și sobrietate ca la Judas Priest, revizitînd teme pulp fiction are carierei sale solo – nu doar cea muzicală, ci și cea cochetînd cu cinematografia ori benzile desenate. Beneficiul încremenirii tematice e că, dacă ai rezistat suficient timp ca artist, poți să te repoziționezi în fața noilor chei de decriptare ale postmodernismului. Nu e implauzibil să aflăm de programe de studii academice care investighează freudian sau post-thatcherist semnificația monstrului Eddie, rolul lui Aleister Crowley ori al lui Erich von Däniken în opera lui Dickinson. Sînt contribuțiile lui Dickinson la nebunia lumii, alternative suculente la contribuțiile ideologice mai cinice ale muzicii moderne.

Albume recente ale unor trupe mai tinere cu o generație au trecut ca și cum n-ar fi fost – pe Skid Row ori Extreme sper să-i mai prind cel mult la We Love Retro, la grămadă în găleata nostalgiilor MTV post-revoluționare. Rob Halford și Bruce Dickinson nu par atinși de blestemul respectiv, poate pentru că ambele albume au pe copertă cîte un scut cu simboluri oculte.

Judas Priest vor concerta în cadrul festivalului Metalhead Meeting desfășurat între 17 și 19 iulie la Romexpo în București.