Predicatori & extratereștri

● Nick Cave & The Bad Seeds, Wild God, 2024.

● Einstürzende Neubauten, Rampen (amp: alien pop music), 2024.

Se încheie un an muzical spectaculos, un triumf al spiritului creativ uman în fața Inteligenței Artificiale care amenință să confiște industria. Din păcate, două astfel de turnee triumfale ne-au ocolit politicos, turnee ale unor trupe care au revenit cu albume ce virează stilistic după cîteva materiale anterioare mai anoste.

Una din revenirile spectaculoase este a lui Nick Cave urmînd decesului celui de-al doilea fiu – tragedie la care acesta răspunde întorcînd armele împotriva traumei emoționale. Noul album e exuberant, mai apropiat de glorificarea creștină a învierii decît de amărăciunea priveghiului care dominase materialele precedente, unele excesiv de intime încît reduceau trupa The Bad Seeds la un decor minimalist pentru ce tindea să devină un proiect solo absorbit de sine.

Grupul de acompaniament are din nou o prezență instrumentală puternică, sub coordonarea aceluiași Warren Ellis în tandem cu un minigrup coral ale cărui nuanțe gospel întăresc senzația de sărbătoare creștină menită să deverseze lumină asupra ascultătorului, pus în poziție de martor al lui Iehova. Se aude pe o piesă și vocea regretatei Anita Lane – membră fondatoare a carierei lui Nick Cave. E și o ocazie pentru artist de a ocupa golul lăsat de dispariția unor eroi contraculturali precum Lou Reed ori David Bowie, generație care s-a subțiat destul de mult; dintre cei aflați încă în viață, Tom Waits și Iggy Pop sînt prea punk pentru a purta aura de superstar. În plus, activitățile lui Cave s-au extins mult dincolo de preocupările muzicale: scriitor a mai fost, acum e și guru self-help, iar albumul pare conceput pentru o comunitate de sprijin și schimb emoțional, extensie a blog-ului său interactiv „The Red Hand Files”. În versuri domină imperativul și adresarea la persoana a doua, e mai multă propovăduire și angajare în dialog, ceea ce contrastează în concert cu piesele vechi care invocă spirite ale înaintașilor (Elvis, Cohen) ori spun povești și fabule cu tîlc. S-a dat la o parte un strat de codificare lirică și o perdea a actului artistic, naratorul a devenit predicator.

În paralel cu turneul Nick Cave s-a desfășurat și turneul de relansare a trupei partenerului său în creativitate, Blixa Bargeld, care a repornit la Berlin mașinăria Einstürzende Neubauten. Cîndva pionieri ai avangardei „cîntînd” la echipamente industriale dezafectate, azi e o trupă de pop extraterestru, conform titlului albumului. Proiectul continuă să producă sunete din afara paletei sonore a instrumentelor obișnuite, o misiune asumată de a investiga procesul de naștere a muzicii din zgomot, lovire și izbire, din știința materialelor – metalic, lemnos, mineral.

Adesea astfel de proiecte produc, inclusiv în piese mai vechi ale trupei, ambuteiaje de zgomot greu de digerat, însă după o carieră atît de longevivă și tenace dedicată mai mult metodologiei muzicale decît muzicii în sine, piesele trupei au căpătat o claritate bizară, viabilă comercial, încît albumul poate fi asimilat unui înțeles larg al ideii de „muzică pop” dacă aceasta nu ar fi fost confiscată de mijloacele digitale de producție-reciclare. Texturile instrumentarului alternativ sînt completate de versuri în germană ce contribuie la alienarea sau, mai exact, „deprogramarea” ascultătorului, iar cîteva bucăți cîntate în engleză au o funcție meta-explicativă – „The Pit of Language” și „Pestalozzi” sugerează că grupul lucrează la nivel de limbaj și metodă, conținutul fiind strict demonstrativ.

Comparativ cu albumele de tinerețe, înregistrate între perforatoare și malaxoare, pare un instructaj al departamentului pentru Siguranța și Protecția Muncii, poate cel mai accesibil și neintimidant album al trupei.