Acasă poate fi și dincolo de ocean

Din nou în America. Dacă anul trecut am fost în nord-estul Statelor Unite și puțin în Canada, într-o călătorie prin opt orașe mari și alte vreo cîteva mai mici, anul acesta mi-am propus să nu rămîn dator nici cu zonele din sud-estul și sud-vestul Statelor Unite, adică Florida și New Orleans pe de-o parte și California, Nevada și Arizona pe de cealaltă parte. O călătorie lungă, pe cît de obositoare, pe atît de frumoasă și de interesantă, pe alocuri chiar fabuloasă. Pe scurt, am constatat încă o dată că, orice s-ar spune, America rămîne America.

Imaginarul nostru american e foarte pregnant, bineînțeles, în special grație nenumăratelor filme pe care le-am văzut și înainte, și după 1989, și care ne-au întipărit în minte personaje, comportamente, mentalități, peisaje, arhitecturi, ne-au familiarizat cu relațiile lor sociale, cu Justiția sau cu specificul instituțiilor americane de referință. Poate fi o delectare să observi în ce măsură se potrivește acest bagaj mental cu realitatea de la fața locului, să descoperi dacă filmele au exagerat ori dacă nu cumva, uneori, realitatea le depășește. Ca și anul trecut, pe parcursul mai multor episoade voi relata această nouă experiență. Sînt sigur că pentru destui dintre cititori, în special cei care locuiesc în America, o bună parte din lucrurile pe care le voi povesti sînt binecunoscute. Altora, care au călătorit sporadic prin aceleași zone, poate li se va părea că am omis sau că mi-au scăpat locuri și lucruri importante. Dar țara e mare, iar filtrele personale sînt cît se poate de diferite și, oricînd, subiectivitatea ne poate separa. În fine, nu e cazul, sper, de mai multe asemenea precauții, că doar nu e vorba de un prospect pentru medicamente.

Să încep însă cu începutul. Cu micuțul nostru Aeroport Otopeni, adică, despre care, de fiecare dată cînd pleci, uiți cît ți se va părea de mic de îndată ce vei da cu ochii de unul uriaș, de tranzit, folosit de multe ori pentru escale. În cazul nostru, zborul urma să se facă pînă la Miami cu schimbarea avionului la Londra, pe Heathrow, apoi din nou la Philadelphia, unde aveam să trecem de la British Airways la compania asociată American Airlines. Toată povestea, dintr-o casă în alta, cum s-ar zice, urma să dureze cam 20 de ore. De fapt, chiar dacă pe moment n-am realizat, aveam în față cea mai lungă călătorie pe care o făcuserăm vreodată. Numai că, deja de la check-in, lucrurile au început să se complice. Am aflat că din cauza unor schimbări de avioane, operate de BA, nu mai putea fi respectată rezervarea locurilor din cel de-al doilea zbor, iar de la București nici nu ni se putea spune ceva despre noile rezervări. Ni s-a dat doar un singur tichet de îmbarcare, pînă la Londra și atît. Senzația era că de acolo nu ni se mai garanta nimic, deși plătiserăm o mulțime de bani. Iar pînă să căpătăm chiar și acest prim tichet, a trebuit să și așteptăm deoparte, urmărind cum toți ceilalți pasageri treceau spre avion fără probleme. Timpul curgea vertiginos spre limita închiderii porților. Telefoanele operatorilor cu Londra păreau să nu dea vreun rezultat.

Un domn cu ochi albaștri era în aceeași situație. Român, locuind în Detroit, trebuia să ajungă într-o a doua fază, la fel ca și noi, la Philadelphia. Și lui i s-a spus că lucrurile nu se pot rezolva decît la Heathrow. Avînd probabil experiența călătoriilor pe acest traseu, ne-a prevenit că, în labirintul londonez, urma o adevărată nebunie și că puteam să pierdem foarte ușor orice legătură. El avea și un fel de cadru cu rotile care-l ajuta la mers și povestea că trebuie să fie atent să-l recupereze la fiecare escală, așa încît să nu rămînă fără el, să nu-l piardă în sinuoasa traiectorie a bagajelor de cală, care ar fi urmat să fie transferate automat dintr-un avion în altul. Ne-a sfătuit și pe noi să dăm cît mai puține bagaje la cală și să nu lăsăm în ele lucruri importante sau indispensabile. Omul a ținut să ne spună și că după ce trece de balamucul de la Heathrow și ajunge la Philadelphia, măcar acolo e „acasă”, chiar dacă mai e un drum și pînă la Detroit. Cînd a pronunțat cuvîntul „acasă” i s-au umezit ochii. Pentru el, teritoriul american, indiferent de loc, era pur și simplu acasă. N-am auzit niciodată vreun român emigrat într-o țară europeană să numească țara de adopție, cu atîta emoție, acasă. S-ar putea să fie vorba de un sentiment mai răspîndit printre cei plecați în America. Mulți simt că acolo și-au găsit un loc al lor.

Ne-am urcat în avion în ultimul moment. Am observat că toți stewarzii erau niște domni venerabili  cu chelie, păr alb și ochi albaștri. Arătau ca majordomii din filmele englezești. Ne-am imaginat că, în condițiile deficitului de personal de după pandemie, compania a apelat la pensionari. Foarte atenți și cu umor, acei domni asigurau însă cu eficiență servicii absolut impecabile. La Londra, de la un terminal la altul mergi cu trenul și cu autobuzul. Primului funcționar întîlnit în picioare la un desk, un indian de origine, i-am cerut, îngrijorați, informații despre biletele noastre. Ne-a cerut pașapoartele și, cît ai bate din palme, ne-a rezolvat marea problemă care le produsese blocaje insurmontabile celor de la București. Ne-a schimbat zborul cu altul similar, la o diferență de cîteva zeci de minute și am avut chiar locuri mai confortabile decît ne așteptam. La fel i s-a întîmplat și omului din Detroit. Cu acea ocazie am observat mai atent și cum după aterizare, la ușa avionului, cărucioarele cu rotile și asistenții de serviciu pentru persoanele – nu puține – care au nevoie de ele se adună ca taxiurile. Am presupus că în aiureala cu biletele, bagajele noastre de cală au zburat cu alt avion. Cert e că la Miami aveam să le recuperăm în bună regulă. Pînă acolo însă, am mai parcurs multe ore de zbor și întregi kilometri pe culoarele nesfîrșitelor aeroporturi. Am trecut prin aproximativ zece controale de pașaport (deși au fost doar două escale) și prin trei verificări de securitate. Dacă englezii te verifică în mod special la cosmeticele din bagaje, americanii te descalță de fiecare dată, fără discuție, ca la moschee. Și nu poți să nu te gîndești că asta e o urmare a atentatelor comise de niște musulmani.

Avionul transatlantic s-a remarcat prin confort, dar și prin filmulețele de prezentare a instrucțiunilor privind centurile, măștile de oxigen și evacuarea în caz de urgență. Duci și prințese în costume de epocă, țopăind prin sălile de bal ale unor palate strălucitoare, comparau, de exemplu, prinderea centurii cu stîngerea corsetelor de pe vremuri. Trăim o perioadă a infantilizării, în care orice fel de instruire trebuie să fie ca o joacă, veselă și cît mai ușor digerabilă. Noul steward, mai tînăr, era în mod asumat și puțin bufon. Înainte să ne toarne vin în pahare, chipurile voia să știe dacă nu cumva medicul ne-a interzis alcoolul.

În ultimul zbor, cel cu American Airlines de la Philadelphia la Miami, stilul s-a schimbat. Stewardesa era unduioasă, languroasă, cu uniforma foarte scurtă și brățări la glezne. Părea o bună trecere către aerul de vacanță și relaxare tipic sudului. Am ajuns obosiți rău, în aceeași prea lungă zi în care plecaserăm (din cauza schimbării de fus orar). În America, nici chiar astăzi nu se ajunge prea ușor. Odată aterizați, am mai avut ocazia doar să constatăm că Miami nu-i ca Mamaia, chiar dacă are unele asemănări cu marea noastră stațiune.