Artiști și vînzători

Unii oameni știu să picteze, alții să cînte, unii scriu poezii sau proză, alții fac filozofie, unii au idei extraordinare, alții se pricep de minune la cîte un sport ori au cine știe ce teribile îndemînări. Talente sînt, se pare, cu carul. Dintre cei care au asemenea abilități, mulți au învățat și au muncit pentru a și le cultiva și perfecționa. Au făcut școli speciale și înalte sau antrenamente susținute.

Nu toate aceste persoane au însă și talentul de a se promova, de a-și vinde lucrările. E chiar greu să fii foarte bun la două lucruri în același timp, adică să poți, de pildă, să pictezi extraordinar și în același timp să știi să și vinzi tablouri, să atragi cumpărători, să-ți creezi o faimă, o piață, și așa mai departe. Pe de-o parte imaginația și creativitatea, iar pe de alta realismul și simțul afacerilor sînt aptitudini care adesea pot fi de-a dreptul opuse. Unul dintre cele mai celebre și concludente exemple în acest sens e poate cel al lui Van Gogh, despre care se spune că n-a reușit în timpul vieții să vîndă decît o singură pictură de-a sa, Via roșie, în 1890, și aceea către sora unui pictor prieten, cu 400 de franci (adică aproximativ salariul unui muncitor pe două luni). În 2022, tabloul său Livadă cu chiparoși s-a vîndut la casa de licitații Christie’s din New York cu 117 milioane de dolari (adică salariul mediu actual al unui muncitor american pe vreo 2.200 de ani).  

În Occident s-au devoltat meserii ca acelea de impresar artistic, agent literar sau manager sportiv. Sînt oameni care se ocupă de produsele și carierele artiștilor sau sportivilor talentați, tot așa cum vînzătorii preiau, de pildă, produsele agricole ale fermierilor și le vînd în market-uri. Fermierii nu sînt nici ei neapărat pregătiți sau dispuși să se ocupe și de vînzarea propriilor produse. Aceasta e o altă specialitate.  

La noi a existat multă vreme mentalitatea că intermediarii ar fi niște profitori, niște speculanți, că meseria lor nu e necesară și nici justificată moral, fie că e vorba de domenii strict materiale, fie că sînt zone mai artistice. Nu sîntem o națiune foarte bine orientată spre comerț, iar comunismul a înrăutățit această deficiență, de care ne dăm seama îndată ce avem de-a face cu grecii sau turcii din apropiere. E adevărat că intermediarii profită de pe urma producătorilor, dar e o relație reciprocă, pentru că și producătorii cîștigă de pe urma faptului că are cine să le vîndă marfa, chiar dacă știm bine că, uneori, vînzătorii pot exagera în propriul folos. Și în artă, evaluatorii sau vînzătorii cîștigă de multe ori chiar mai bine decît artiștii propriu-ziși. Dar pentru o „piață” așezată în acest domeniu și cu o funcționare cît mai eficientă, în beneficiul tuturor, e nevoie de sisteme bine puse la punct. E vorba de un lanț întreg, nu doar de un artist și de un manager. Trebuie să existe oameni care să descopere și să cultive talente, specialiști care să trieze și să ierarhizeze valorile, persoane care să promoveze și să vîndă efectiv operele de artă, concertele, spectacolele, cărțile, să obțină contracte bune pentru actori, sportivi etc. Artistul e cel mai vizibil, dar în spatele și în slujba lui e nevoie de un întreg mecanism. Pentru asta e nevoie ca fiecare să-și cunoască locul din acest lanț, domeniile de activitate să fie bine delimitate, iar cei din spatele artistului să-l recunoască, în toate sensurile. Mi se pare că pe la noi, însă, necazul e că mai toți se cred artiști.

Mi-aduc aminte cum, cu ani în urmă, la un trust media, mai toți angajații se plîngeau de necazurile pe care le aveau cu șefa departamentului de resurse umane – HR (sau HÎR, cum îi ziceau unii). Nu că asta ar fi ceva neobișnuit. Dar la un moment dat, cînd conducerea a dorit să angajeze oameni pentru a prezenta știri la un post de televiziune, s-a gîndit să facă mai întîi un casting intern, să vadă dacă nu cumva erau și jurnaliști din interiorul trustului talentați și doritori „să apară și pe sticlă”. Ar fi fost mai eficient decît să caute niște profesioniști deja consacrați în domeniu. Ei bine, cine a fost prima persoană care s-a prezentat la concurs? Ați ghicit. Doamna de la HÎR. Nu că n-ar fi avut tot dreptul să încerce sau măcar să se vadă pe sine drept o posibilă „vedetă”, dar nu avea telegenia necesară, ba chiar dimpotrivă. Iar lumea n-a putut să nu se întrebe dacă nu cumva încurcăturile pe care le făcea în propriul departament veneau și din faptul că nu era deloc încîntată cu acea meserie. Aspira la cu totul alt rol. Iar asta se pare că e o problemă foarte răspîndită.

Pentru promovarea și vînzarea muncii artiștilor (chiar și într-un sens larg al termenului), adică a unor bunuri spirituale, e nevoie de oameni dedicați și care să se pună în slujba acelor artiști – de fapt, în slujba unei bune afaceri. Dacă vînzătorul, specialistul în promovare sau evaluare, încep să se creadă ei înșiși artiști, unde ajungem? În condițiile în care artiștii autentici nu sînt nici recunoscuți, iar valorile sînt contestate și răstălmăcite, cum se întîmplă în zilele noastre, răsare un alt fenomen. Mai ales după apariția rețelelor de socializare, mulți dintre cei care știu să facă promovare, care au abilitățile necesare, aleg să se promoveze singuri. Să fie ei artiștii, vedetele, creatorii de influență, chiar dacă nimeni nu le-a validat calitățile. Își vor promova non-valoarea, într-un ambalaj foarte frumos și strălucitor. Iar adevărații oameni valoroși, dacă nu învață să se și promoveze singuri, vor rămîne anonimi. Publicul va fi orbit de luminoasa apariție a unor veleitari sau chiar a unor imbecili, ca să amintesc de celebrul calificativ lansat de Umberto Eco.