Banalizarea răului

O recentă anchetă a celor de la Recorder a scos la iveală practicile unui profesor de religie care în contextul tensiunilor recente legate de alegeri și de poziționările publice ale unui candidat a făcut propagandă legionară și politică în școală. Acesta a urmărit să influențeze opțiunile elevilor sau să le formeze în spiritul albirii legionarismului, pus sub semnul unui eroism naționalist, în care includea figurile lui Zelea Codreanu și Antonescu, dar și să favorizeze imaginea respectivului candidat la președinție, inclusiv prin apel la emisiunile unei televiziuni vădit manipulatoare, unde acest candidat este zugrăvit în culori mesianice de o prezentatoare cu un discurs agresiv și pe alocuri mahalagesc. Profesorul în cauză a declarat, la solicitarea Recorder, că are dreptul la propria opinie. La rîndul lor, unii colegi au zis că el a avut în mai multe rînduri poziții conspiraționiste, directorii au afirmat că nu au ce să-i facă, fiind titular, ulterior s-a spus că se va face o anchetă, iar ministrul Daniel David a declarat, pe bună dreptate, că un profesor nu poate face ce vrea, încălcînd normele și legislația, respectiv că trebuie să fie evaluat cazul de către Comisia de etică din școală, de către directori și inspectori școlari.

Vreau să fac cîteva precizări în primul rînd de natură conceptuală. Legislația românească, aliniată la cea europeaană și, în fond, la prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, consfințește statutul libertății de exprimare ca drept fundamental: „Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării”, se menționează în articolul 19 al acestui act, înțelegîndu-se prin aceasta libertatea de opinie, libertatea de a căuta și primi informaţii şi idei, de a comunica informații şi idei, respectiv caracterul universal al acestei libertăți, prin sintagma „independent de frontierele de stat”. În spațiul românesc, acest drept fundamental este prevăzut în Constituție în articolul 30. Ce înseamnă un drept fundamental? Înseamnă că el nu are valoare absolută, cum are, de exemplu, dreptul la viață. Este un drept important, dar poate fi limitat în anumite condiții prevăzute de lege. În același articol 30 din Constituție este conturat și cadrul general al acestor limitări legitime, care vizează, printre altele, și discursul incitator la ură. Codul Penal, în acord cu Constituția, pedepsește incitarea publicului, prin orice mijloace, la ură sau discriminare împotriva unei categorii de persoane, interzicînd organizațiile, simbolurile și faptele cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob. Mai fac o precizare: orice opinie este legitimă, în cadrul legalității ei, dar nu orice opinie este pertinentă. Ea devine pertinentă prin baza ei factuală, prin faptul că poate fi verificată astfel și prin capacitatea persoanei care o exprimă de a cunoaște bine domeniul vizat. Spre exemplu, a afirma că „legionarii nu au fost chiar ceea ce se spune și ce a rămas despre ei”, cum face acest profesor, nu este nici o opinie legitimă, pentru că încalcă legislația în vigoare, nici pertinentă, mai întîi pentru că nu are bază factuală, apoi pentru că este formulată de o persoană care nu are competență în domeniu, nefiind istoric.

Ce vreau să punctez, de fapt, este că acest tip de intervenționism derapant în discursurile profesorale nu este chiar rarisim. Lăsînd la o parte faptul că un astfel de profesor de religie, care este și preot, face acest tip de prozelitism, cu siguranță, și prin predicile sale, faptul că în școală există astfel de discursuri ale unor profesori ar trebui să fie luat mai în serios decît pare că se face. Problema este însă că, deși probabil mulți am auzit despre astfel de cazuri, ele au ajuns să se banalizeze. E o formă de banalizare a anormalității, care tinde să nu mai pară atît de gravă, scandaloasă, revoltătoare. Tot ministrul Daniel David afirma, fără legătură directă cu acest caz, că profesorii ar trebui să-i facă pe elevi să iubească democrația, nu doar să le țină lecții seci despre instituțiile europene. Consimt, dar în plus fac legătura dintre aceste contexte. Dacă lecția democrației și a valorilor acesteia, printre care se numără și libertatea, cu tot ce implică aceasta, inclusiv repudierea discursurilor instigatoare la ură, cum este (desigur, mascat, manipulator) cel de susținere a legionarismului, dacă această lecție a iubirii trebuie exersată mai substanțial, în paralel aș considera binevenită și lecția respingerii vehemente a lecțiilor care fac propagandă urii, a manipulării în scopul formării unor atașamente ideologice extremiste.

Nu cred că e suficient să spunem să-și facă treaba niște comisii. Aș face mai mult, în acest sens, inclusiv niște analize care să scoată la iveală alte cazuri și, după cercetarea lor, le-aș sancționa făcîndu-le publice, vizibile, pentru descurajarea altor tendințe similare. Poate părea excesiv, dar ar trebui să ne întrebăm cum am ajuns, totuși, unde sîntem. Pentru că atașamentele acestea nu s-au născut peste noapte, ci de-a lungul anilor, inclusiv prin astfel de intruziuni în discursul educațional din mediul școlar instituționalizat. Această banalizare a răului, a discursului care cultivă ura sau glorifică ideologii extremiste nu este doar o problemă individuală sau punctuală. Ea reflectă o eroziune treptată a unor standarde morale și civice, o cedare subtilă în fața unor comportamente care devin tolerabile tocmai pentru că nu sînt sancționate clar și public. De fiecare dată cînd ne mulțumim cu scuze de genul „nu avem ce face” sau „s-a declanșat o anchetă”, fără urmări concrete și vizibile, nu facem decît să întărim sentimentul de impunitate al celor care perpetuează aceste mesaje toxice. Tăcerea sau lipsa de reacție fermă nu sînt doar complicitate pasivă, ci o invitație la repetarea lor. Pentru a combate eficient acest fenomen este nevoie de un efort colectiv, constant și bine coordonat. Este nevoie, poate, de o direcție de politică educațională. De o educație civică mai substanțială, care să includă nu doar lecții teoretice despre drepturi și responsabilități, ci și o reflecție practică asupra modului în care recunoaștem și respingem derapajele morale. Este nevoie de transparență instituțională și de curaj, atît din partea decidenților, cît și a societății civile, pentru a expune și sancționa abaterile grave, chiar și atunci cînd a face asta e incomod sau impopular. Nu în ultimul rînd, este nevoie de modele educaționale care să inspire elevii să gîndească critic, să discearnă între adevăr și manipulare și să respingă ura ca pe un afront adus valorilor umane fundamentale.

Hannah Arendt spunea că răul poate deveni banal doar în măsura în care i se permite să devină normă. Iar această permisivitate nu începe prin acte mari de trădare morală, ci prin mici concesii, aparent inofensive, față de ceea ce ar trebui să fie inacceptabil. Dacă vrem să oprim acest proces, trebuie să acționăm pînă cînd nu este cu adevărat prea tîrziu.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.