Bani și frustrări din diaspora

Anul trecut, românii din străinătate au trimis în țară o sumă record, scrie publicația cursdeguvernare.ro. Este vorba despre 6,5 miliarde de euro, aproape același nivel cu investițiile străine directe. Suma trimisă de românii din afara țării a atras atenția pentru că, în ultimii ani, remiterile păreau că și-au mai pierdut din amploare. Deși, statistic, există o creștere constantă a transferurilor de bani din străinătate, cu excepția scăderii previzibile din anul 2020, anul pandemiei. 

Mai trimit românii bani în țară? Da, cifrele anului trecut ne arată că există în continuare transferuri masive de bani, apropiate chiar de nivelul investițiilor străine directe. Din acest punct de vedere, transferurile de bani ale românilor din străinătate sînt importante nu doar pentru gospodăriile populației, ci și pentru economia românească, în general, pentru că reduc deficitul de cont curent. 

Remiterile de bani din străinătate au deja o istorie veche. Creșterea sumelor coincide cu intrarea României în Uniunea Europeană, în anul 2007, atunci cînd beneficiile pieței comune devin evidente pentru cetățenii români. O parte din ei pleacă în Europa să lucreze în căutarea unor venituri mai mari decît în țară. „Primul val” este format cu precădere din forță de muncă slab calificată. Restructurarea industriei și agriculturii românești din anii ’90 a creat o clasă muncitoare cu locuri de muncă incerte sau prost plătite. De aceea, liberalizarea pieței comune europene a fost o adevărată „mană cerească” pentru români, care s-au grăbit să își caute job-uri în afara țării. Cei mai mulți dintre ei au găsit de lucru în agricultură, ca muncitori sezonieri, astfel că au primit și un supranume, cel de „căpșunari”. Ei au fost secondați de „badante” în Italia, femei care îngrijeau la domiciliu persoane în vîrstă.

Epoca a fost dificilă pentru mulți români plecați la lucru în străinătate. A fost o perioadă plină de frustrări, chinuitoare, mulți lucrînd cu contracte aproximative sau fără contracte, aranjate de intermediari dubioși, în condiții dificile și fiind plătiți „la mica înțelegere”, cu sume mici. În acei ani, o parte din români erau „navetiști”, lucrau cinci-șase luni în Europa și tot atîtea reveneau în țară. O bună parte din banii cîștigați în străinătate erau cheltuiți în România. 

De altfel, din acea perioadă sumele trimise acasă de muncitorii români din străinătate cresc. Mijloacele folosite sînt dintre cele mai inedite. Banii nu sînt transmiși doar prin bănci, pentru că atunci sistemul bancar românesc se mișca greu, departe de viteza pe care și-o doreau românii. Apar firmele de transfer rapid de bani, dar și metode mai primitive cum ar fi transmiterea banilor prin colegii de muncă reveniți acasă sau chiar prin șoferii de autocare care făceau curse regulate între România și Europa.

Este perioada în care românii iau cu asalt, în special, Italia, Spania și Marea Britanie. Prietenii și rudele se trag unii pe alții, se ajută între ei să își găsească un loc de muncă, la „negru” sau oficial, și locuiesc împreună în apartamente sau case supraaglomerate. Acum apar și problemele cu legea: traficanții de persoane înfloresc, iar cerșetorii români ajung subiect de glume amare în mass-media occidentală. 

Toată această euforie migraționistă este atenuată de criza economică din anii 2008-2010. Locurile de muncă din statele Europei de Vest scad, salariile nu mai cresc, iar criza trimite acasă o parte din lucrătorii români. Unii rezistă, rămîn pe poziții, alții se întorc peste o perioadă cînd condițiile economice se îmbunătățesc. Cei care au prins gustul Occidentului nu ezită să revină. De data aceasta, intrăm într-o altă epocă. Românii știu să își aleagă acum locuri de muncă mai sigure și mai bine plătite. „Haiducia” intermediarilor din anii trecuți se temperează, românii înțeleg cum funcționează piața muncii și, drept urmare, se integrează. Mai mult, își îmbunătățesc condițiile de locuit, învață limba țării-gazdă și o parte dintre ei își aduc familia, inclusiv copiii, în Europa. 

Începe o altă etapă, în care românii se integrează în țările europene: au un loc de muncă stabil sau chiar devin antreprenori, își înscriu copiii la școlile din țara de reședință și, drept urmare, au tot mai puține motive să trimită bani în țară. Cu toate acestea, statisticile nu arată o scădere a remiterilor, cu excepția anilor 2020, ci o creștere constantă. 

Așadar, trimiterile de bani din străinătate au alimentat în ultimele două decenii consumul și investițiile în România. Sînt zeci de miliarde de euro care au intrat în țară și care au fost folosite pentru consumul zilnic sau pentru construcția caselor noi pe care le vedem la tot pasul în mediul rural. 

Bineînțeles, economia locală cu un ochi rîde, cu altul plînge. România a risipit forță de muncă prin exportul ei în Occident, dar acest exod a reglat și piața românească aflată, în ultimii ani, în încercarea de a acoperi deficitul de lucrători. „Gulerele albe” nu au lipsit nici ele. Medici sau cercetători au plecat și ei să lucreze în statele membre, dar în condiții diferite de cele ale lucrătorilor necalificați.

În acest moment, diaspora românească pare a se fi împărțit în două. O parte care a devenit locală și care pare ruptă de țară din punct de vedere economic, o altă parte care își proiectează frustrările, momentele grele sau umilințele asupra României. Este ca și cum ar spune că țara este de vină pentru încercările prin care au trecut. Este ca și cum ar reproșa economiei românești că nu le-a putut oferi job-urile și salariile din Vest. Ar fi fost, însă, posibil? În multe domenii, nu. Iar soluțiile găsite de diaspora pentru a-și lua revanșa nu sînt, de fiecare dată, cele mai inspirate. Diaspora a acumulat bani și experiență, dar are nevoie și de un dram de înțelepciune pentru a le folosi în țară.

Constantin Rudnițchi esre analist economic.