Călin Georgescu înoată în ape reci, face judo, invocă voința divină și a națiunii. Ghici cu cine seamănă?

Mai important e cu cine semănăm noi. Cu niște proști luați prin surprindere de niște deștepți care au fost luați de proști de unii care s-au crezut deștepți. Domnul Georgescu, catalogat ca un om „normal” de cineva care l-a cunoscut în calitate de înalt funcționar, nu s-a născut din spuma mării ca Afrodita, ci din bezna minților, ca orice hipnotizator de popoare. E o tentație pe care o au mulți, numai că puțini dispun de răbdarea, disciplina și sprijinul pentru a deveni așa ceva, plus contextul social și politic. El le-a avut pe toate, la timpul potrivit. E construit impecabil pentru un anumit moment, întrebarea e cît va dura acest moment. Căci din hipnoză, ca și din beție, te poți trezi, din prostie mai greu. Prostia în cazul ăsta nu e o jignire, e absența înteligenței și moralității pentru a face bine sau măcar a împiedica răul să se instaleze. E o muncă al naibii de grea. La RFI, Petru Clej ne-a adus aminte de vorbele lui Nietzsche: „...poporul îi răsplătește doar pe cei care îl adorm cu iluzii. Din cele mai vechi timpuri, oamenii i-au pedepsit pe cei care au spus adevărul”. Cei care acum se îndreaptă, vorba lui Troțki, către groapa de gunoi a istoriei au mințit poporul, dar nu l-au mințit frumos. În locul lor a venit acest domn atletic, îmbăiat în valuri de gheață, rotogolitor de oameni pe tatami, cu vorba calmă, de inginer iluminat, și mesaje despre destinul înalt al unui popor batjocorit. Cum să nu-l iubești?! Mai ales că aduce cu Putin. Dictatorul rus a devenit un exemplu planetar pentru toți cei obosiți de democrația care le provoacă numai probleme, în primul rînd aceea a responsabilității personale pentru propria viață, dar sînt înfierbîntați de oameni precum eroii filmelor lui Leni Riefenstahl. Triumful voinței, Olympia – Berlin, 1936. Oameni de fier, pe care nimic nu-i oprește, aducători de victorii, creatori de istorie. Sportul e un minunat transmițător de mesaje. Să reziști gradelor puține, înfruntării directe, să-ți depășești limitele, iată un personaj în spatele căruia poți merge pînă pe Everest sau pînă în prăpastie. Că pînă la urmă toți au sfîrșit acolo e un episod al poveștii pe care serialele netflixiene ale discursului populist uită să-l mai difuzeze. În sport, însă, există mereu un fluier final. Iar sportul nu e doar despre supraoameni, ci și despre umanitate. Cîteodată ne oferă și motive de optimism. Uitați-vă la Gigi Becali. Pe la începutul anului a spus că echipa lui va distruge un adversar și a luat o bătaie crîncenă. Apoi a rîs de un alt oponent acum cîteva săptămîni și a fost învins pentru prima oară după cinci ani într-o astfel de confruntare. Acum a zis că în turul doi la prezidențiale „n-are cum să învingă «curcubeul», stai tu liniștit!”. Previziunea lui e una dintre puținele vești bune ale acestor zile.