Ce a fost deosebit, interesant, discutabil, important în Olimpiada de anul acesta?

Totul. Nu cred că a fost ceva „normal”. De la început la sfîrșit a fost altfel. Aceste Jocuri au rupt cu tot ce a fost pînă acum. Vorba celor de la BBC după deschidere: „Cum de nu s-a gîndit nimeni pînă acum să facă defilarea delegațiilor pe apă?!”. Un bobîrnac pentru ediția de la Londra din 2012, frumoasă, dar clasică. Francezii ăștia de care se rîde adesea ne-au dat-o cu dunk. Ar putea fi o Dilema întreagă despre Paris. Despre emoție și frumusețe. Diversitatea revelată care a provocat urticarie. Alegerea locurilor de concurs: Grand Palais, Versailles, Montmartre, Tour Eiffel, Sena, Tahiti, Dôme des Invalides, Roland Garros (pentru box, ha!). Sportul a întîlnit istoria și au valsat împreună. Scandalurile și suspiciunile. Păruiala româno-americană de la gimnastică, o luptă în noroi care continuă pe firavul trup interior al fetelor deși ele ar ieși bucuroase la o prăjitură – altfel, interzisă – decît să vadă tot acest circ. Bizareriile, precum povestea americanului de la săritura în înălțime care a refuzat să împartă medalia de aur cu un neozeelandez, a încercat să sară mai mult și pînă la urmă s-a ales doar cu argintul. Chestiunea întrebărilor despre feminitatea unor campioane ale boxului. Războiul americano-chinez pe tema dopajului în care, ca la grădiniță, fiecare se acuză că „Ăla a făcut, doamnă!”. Poza de la surf, ireală, omul și unealta în imponderabilitate. Ediția cu cei mai destupați la minte și la vorbă medaliați români, David Popovici, Florin Enache, fetele de la canotaj, Mihaela Cambei. Oameni care vorbesc bine, dezinhibat. Charismatici. Asta e mîndria, peste rezultate. Ei sînt micile țări educate, echilibrate, cu nerv și umor, cu tot ce le trebuie pentru a reuși, șalupele care se opintesc și împing mineralierul al cărui albastru s-a cojit, galbenul e cam pal și roșul e rugină. Exagerez, OK. Dar mi-au plăcut tare oamenii ăștia. Oameni întregi, nu mașinării de rînit după aur. Toate aceste pietre colorate fac mozaicul unor Jocuri unice. Peste toate e impresia unei bucurii cum nu s-a mai întîmplat. Și asta, da, mi s-a părut cel mai tare, deasupra a orice. Zîmbetele. Soarele de pe fețele celor mai mulți. Chiar și ale multora dintre cei învinși. Cu asta rămîn. Cu asta ar trebui să rămînem, dincolo de naționalisme, alegeri culturale, mofturi estetice. Să ne lipim de miezul poveștii, de acești tineri care ne-au transmis că viața e frumoasă. Să rămînem cu asta.