Ce așteptări ar fi la Olimpiadă de la sportivii din România?

Aceleași ca la testele PISA. Cîteva vîrfuri și, în rest, pe la coada plutonului. Așa e sistemul, așa l-am moștenit, așa îl dăm mai departe. Sportul continuă să nu aibă o structură coerentă, e șubrezit la toate nivelurile: cultură de familie, implicare școlară, selecție, educatori. Pentru un sportiv de succes, alte zeci sau sute sînt frînți și evacuați din sistem cu amintiri care vor seta generația următoare. Cît de absurzi trebuie să fim să cerem rezultate sportive în contul unei țări care nu face sport? În primul rind, școala românească nu pricepe rolul educației fizice în contruirea unui om, ca trup și spirit, asta deși de la sloveni pînă la americani toate națiunile pe care le considerăm avansate încep antrenamentul de viață al copiilor cu sportul și nu-l lasă niciodată deoparte. Din absența acestei baze ies, la noi, doar medalii episodice. Am avut înot de top acum un sfert de secol și a durat patru-cinci ani. Acum avem din nou un om-rachetă și cîteva speranțe. Ce a fost între timp? Nimic. A fost România. După care, într-un microsistem inteligent și cu destul noroc, a fost creat David Popovici. Dar familia, antrenorul lui și alți cîțiva entuziaști nu se pot substitui unui întreg aparat. Cînd vorbim despre Jocuri Olimpice, o singură disciplină are un ritm neîntrerupt, chiar dacă sinusoidal, acum părînd a se pregăti de un maxim: canotajul. Avem cea mai numeroasă delegație dintre toate țările implicate în trasul la vîsle, ceea spune că sîntem reperul, sîntem ca SUA în baschet, Franța în handbal. E imens. Și e așa dintr-un motiv foarte simplu. Canotajul s-a desprins de mult de România. O reprezintă, dar o ține cît mai departe. Acolo e o mini-planetă care funcționează după legile ei, de la forajul după talente pînă la afinarea campionilor. Cantonamente departe de țară sau departe de orașele țării, oameni antrenați în regim de cosmonauți, un drum clar și o promisiune solidă pentru recompense consistente pînă la finalul vieții. Dacă ești ales și nu te rătăcești, aproape că nu ai cum să nu reușești cumva. E ca în cazul venerabililor de la Curtea Constituțională. Odată ajunși acolo, sînt dumnezei. Nu-i mai dă nimeni jos. Doar că ei nu au bătături în palme. Așa că acum se speră la o roabă de medalii de la fetele și băieții lui Lipă, la victoria lui David din Pantelimon în luptă cu imperii galactice ale înotului și la Cătălin Chirilă, solul de peste decenii al lui Ivan Patzaichin, ca să acopere tot ceea ce nu se face, și nu se face pe bani mulți. Restul e la ghici. Să fie primit, de oriunde ar mai pica ceva, de la tenis de masă, tenis de zgură, lupte sau cine știe ce. Oricum, faptul că au ajuns acolo, plecați de aici, cere o mare plecăciune. La întoarcere vor fi primiți cu flori și vorbe mari. Ne vom bucura, ne vom emoționa, dar cei mai mulți dintre români nu vor ști cu adevărat cine sînt. Căci ei sînt fix ceea ce nu sînt cei mai mulți.