Ce se poate întîmpla odată cu numirea lui Mircea Lucescu drept selecționer al echipei naționale?

Totul sau nimic și orice între cele două. Fotbalul e, în general, o loterie căreia destul de puțini îi găsesc o logică, un drum, ceva predictibil. Și oricum asta se întîmplă doar pe gazoanele bine cultivate, în care oamenii cresc corect, principiile sînt bune, meseriile respectate și fiecare își știe locul. Recunoașteți fotbalul romănesc, nu? Noi nu avem nevoie de un selecționer, ci de un magician. Cam așa a fost întîmpinată de mulți vestea numirii lui Mircea Lucescu la Națională. Era ca și cum și-ar fi regăsit tatăl pierdut în război. Pe mine mă sperie acest entuziasm. E în genul celui de la 1789 în Franța. Azi ești ridicat în rang și mîine în furci. Noi tînjim mereu după un selecționer-Netflix care să ne verse în ochi ceea ce nu obținem cu toate celelalte componente ale ființei noastre. Ce poate face Lucescu într-un fotbal în care patronii sînt antrenorii, antrenorii – masori, fotbaliștii sînt, mulți, străini și mulți străini de fotbal, veniți în cantități industriale la pachet cu comisioane care drenează bani buni, destui publici? Aventura lui Iordănescu junior nu e plauzibil să fie repetabilă în aceiași parametri. Cît timp poți crede că va ține povestea cu mobilizarea, dăruirea și sacrificiul atunci cînd dai de cîte un balaur cu șapte capete al fotbalului? Ni se repetă de prea multe ori povestea spartanilor de la Termopile fără să ni se spună că, de fapt, ei trebuiau doar să întîrzie armata lui Xerxes și că pînă la urmă au murit pînă la unul. Or, de cîte ori poți muri? Ai noștri au făcut-o astă vară, au stors tot ce se putea din tot ce aveau și au căzut la datorie fără să aibă de ce să se rușineze. Se poate repeta asta? Greu, pentru că pe zei îi păcălești o dată. Noi vrem să credem că putem avea mult chiar dacă ne pregătim pentru puțin, de aceea apetența pentru „o minune”, probabil fenomenul cel mai des invocat în discursurile din fotbalul românesc. A, alături de credința că „Dumnezeu e român”. Continuăm să auzim tîmpenia asta în forma ei cea mai serioasă. Lucescu are, însă, un bagaj fenomenal de experiență. El trebuie să fie un alchimist, să transforme nu neapărat fierul în aur, cît măcar rugina în cupru. Să îi facă pe jucătorii săi conductorii unei bune mentalități și a capacității de a crede în ei și a crește în ei. Cîteva vești aduc o undă de lumină. Man arată excelent, Mihăilă bine în Serie A. Rațiu e titular în Spania (cînd nu e accidentat). Răzvan Marin continuă să fie o valoare sigură în Italia. Alte vești întunecă zarea. Drăgușin e tot mai ferm ținut pe tușă, Hagi cel mic pare că și-a făcut o vocație din a-și căuta o echipă, iar drumul Arabiei e din ce în ce mai bătut. Cei din campionat, cînd dau de greu, rămîn acasă. Și așa mai departe. Cu riscul de a nu ajunge prea departe. O să ne dumirim la anul. Deocamdată, joc de glezne. Ne încălzim. De la vară și de la țară.