Codrinar bipolar

Vi-l mai amintiţi pe portarul societăţii agricole din Vadu Oii? În urmă cu cîțiva ani, ştirile făceau multă vîlvă în jurul lui, prezentîndu-l ca pe un caz din zona paranormalului. CAP-ul în cauză dăduse faliment, iar omul nostru, fire loială şi cu simţul răspunderii, hotărîse să rămînă pe poziţii, de unul singur, prin fermele pustii. Fusese paznic toată viaţa lui acolo. Statul îi permisese să stea în funcţie, evident, fără retribuţie financiară. Individului îi mergea doar cartea de muncă şi situaţia îl mulţumea pe deplin. În plus, nu se plictisea. Moştenise un post telefonic la apelurile căruia răspundea ori de cîte ori vreun vechi client al societăţii (neîncunoştiinţat, bineînţeles, de evoluţia nefastă a evenimentelor) suna cu insistenţă. „Alo, CAP Vadu Oii?”, întreba, de obicei, vocea în receptor. „Da, poarta”, replica protagonistul. „Cu cine doriţi?” „Cu dom’ director”, comunica solicitantul. „Imediat vă fac legătura la doamna secretară!” Dotat cu umor, portarul fluiera un timp în telefon melodii de aşteptare, după care spunea cu glas efeminat: „Da, vă rog!”. Uşor tulburată, persoana de la capătul firului repeta: „Cu domnul director general!”. „Numai puţin aşteptaţi, pentru că este într-o şedinţă!” Se reluau fluierăturile de expectativă şi, într-un tîrziu, intervenea baritonal „domnul director general” („secretară-paznic-etc.”). El explica, solemn, speriatului interlocutor că Vadu Oii e, tehnic vorbind, în faliment şi că nu mai are posibilitatea să onoreze comenzi.

Am rîs eu ce am rîs, dar am fost nevoit, la un moment dat, „să mă fac” persoană juridică. M-am constituit legal la Fisc, am primit ştampilă, facturier, în sfîrşit, am ajuns un fel de „dom’ director general”. Problema a fost că, pentru „afacerea” (cu „activități intelectuale”) nou deschisă, aveam nevoie de un sediu oficial. Care altul decît propria-mi locuință? Ca atare, mi s-a cerut un contract de comodat între proprietarul casei şi reprezentatul juridic al societăţii. Altfel spus, între locatarul („persoană fizică”) al spaţiului şi ocupantul („persoană juridică”) al sediului. Adică, şi mai clar, între mine şi... mine. Cel de-al doilea „eu” îi cerea, politicos, primului „eu” să treacă toate cheltuielile de întreţinere a „sediului” pe lista de deduceri impozitare, alcătuită de „firmă”. „Stimate domnule CLC”, mi-am început eu, ceremonios, petiţia, „vă rog să binevoiţi să-mi aprobaţi includerea pe lista de deduceri ale taxelor cheltuielile lunare pe care le aveţi la utilităţi în apartamentul X, proprietate personală. Precizez (aici mi-a venit să adaug în cazul în care nu ştiaţi, dar, observînd figura severă a inspectorului din spatele ghişeului unde scriam, am renunţat) că, în acelaşi spaţiu, îşi desfăşoară activitatea Societatea CLC Iaşi pe care, cu onor, o conduc. Contractul de preluare în comodat ar fi astfel în interesul ambelor părţi. În speranţa unui răspuns pozitiv din partea dumneavoastră, vă asigur de întreaga mea preţuire şi, totodată, de imensul meu respect. Cu mulţumiri, CLC, Director General.” Am ţinut hîrtia în mînă emoționat. Nu-mi venea să cred că un „director general” mă aborda cu atîta consideraţie şi se mai folosea şi de ştampilă ca să mă impresioneze. Nu neg că, pentru o clipă, am fost tentat să scriu sus, în colţul foii, „Se respinge!” şi să semnez, apăsat, „CLC”, aşa, numai ca să amplific momentul de beatitudine, derivat din importanţa socială, dar apoi mi-am amintit că un business man autentic nu refuză niciodată oportunitatea unei noi afaceri profitabile din simple orgolii omeneşti. I-am lăsat pe cei doi gentlemen din mine, cu numele de CLC, să-şi strîngă, fericiţi, mîinile. Stînga şi dreapta s-au împreunat entuziast, ca la conferinţele de pace, sub ghişeul Fiscului. Intrasem, vezi bine, în lumea bună a afaceriştilor români.

O vreme am verificat cutia poştală, cu nădejdea că „domnul director general CLC” îmi va expedia, din pură formalitate, o scrisorică oficială unde să-şi arate recunoştinţa şi „imensul respect” (de ce rîdeţi, Mr. Bean nu-şi scria singur felicitări de Crăciun, pe care, ulterior, le deschidea, bucurîndu-se ca un copil?). Din păcate, alter ego-ul meu nu a trimis nimic. Am primit totuşi o misivă de la Ministerul de Finanţe, în care eram „notificat” (de fapt, „domnul director general” era „notificat”) că, în urma aprobării dlui CLC, proprietar al apartamentului X, de preluare în comodat, firma dlui CLC, director general, îşi putea deduce din impozit utilităţile casnice ale proprietarului CLC. Buimăcit de identităţi, am avut o insomnie teribilă în acea noapte. Pe la patru dimineaţa, ameţit şi descompus, m-am dus la baie şi am privit cu intensitate mutra încercănată din oglindă. „Băi, directoraşule”, i-am şoptit, „îmi eşti dator pe viaţă.” Descompusul s-a aplecat, umil, prin sticla luminată neonic şi mi-a sărutat mîna, strigînd: „Să trăieşti, patroane!”.