Copium

O combinație între cope (a face față) și opium (opiu), copium este, în jargon de Internet, un foarte inspirat cuvînt folosit pentru a descrie strategia cuiva care încearcă să-și justifice eșecurile sau poziția neplăcută în care se găsește folosind tot felul de explicații fanteziste. Ei bine, copium e un cuvînt care descrie foarte bine ce am văzut în zilele care s-au scurs de la anunțul privind cîștigătorul alegerilor americane. 

Primii care au avut nevoie de copium au fost, evident, învinșii. Festivalul distribuirii de vină pentru înfrîngerea Kamalei Harris l-a luat mai întîi la țintă pe președintele Biden („s-a retras prea tîrziu”). A urmat apoi candidatul pentru postul de vicepreședinte Tim Waltz („inutil, nu a adus voturile necesare”). Dar cea mai mare culpă a fost reținută în sarcina stîngii excentrice americane, cea foarte preocupată de a găsi noi categorii de persoane predispuse la a fi ofensate și a lupta în numele lor în bătălii pe care majoritatea populației nu le înțelege și nu și le dorește. Au apărut articole care susțin că victoria lui Trump e o victorie a misoginilor și rasiștilor – textele astea ignorînd în mod convenabil realitatea banală că aceiași votanți acuzați azi de orbire i-au livrat acum patru ani o victorie indiscutabilă președintelui Biden și, cu ceva vreme în urmă, două mandate consecutive președintelui Obama. 

Această nefericită apucătură a învinuirii votanților s-a născut odată cu democrația și va dispărea probabil odată cu ea. Întotdeauna se va găsi cineva care va da vina pe simțul civic și ignoranța oamenilor atunci cînd votul nu îi va conveni. Aici, în România, avem o lungă tradiție de marcare a virtuții înjurînd electoratele altora. Sînt partide care s-au născut așa și vor muri probabil în tura asta de alegeri. Dar să nu ne mințim sperînd că locul acela va rămîne neocupat. Vor veni alții. 

De copium au avut nevoie și europenii care au încercat să își compună figuri brave și au emis tweet-uri comice din care am aflat că „de acum înainte” sîntem responsabili de securitatea noastră, sîntem principalii responsabili pentru propria soartă. Ni s-a explicat sobru cam ce ar fi de făcut de către exact aceiași lideri confuzi cărora le-a luat luni de zile să se obișnuiască cu ideea că Rusia a invadat o țară independentă și dintre care unii nici pînă azi nu vor să priceapă că înarmarea nu e, din păcate, un moft. Aceiași lideri din aceleași partide care, atît în cazul Rusiei, cît și al Chinei au ales, „pragmatic”, calea business-ului. Ei bine, calea asta i-a adus într-o fundătură din care azi nu mai știu cum să iasă,

Prompt și fără nici o legătură cu alegerile americane, coaliția de guvernare din Germania s-a prăbușit. Motorul franco-german e la fel de convingător ca un Trabant înscris într-o cursă NASCAR. 

În ceea ce privește România, lăsînd la o parte cîțiva exaltați, reacția a fost mai degrabă placidă. România n-are nevoie de copium. Are propria ei strategie de a face față incertitudinilor, și aceea a fost rezumată de poet acum multă vreme: „bucuroși le-om duce toate”. Poetul e mort de mult, ca și pretenția noastră că avem vreo idee coerentă dincolo de cele patru propoziții standard din limbajul diplomatic al României. 

Singura întrebare la care nu vom avea răspuns decît la alegeri e cît de tare i-a impulsionat victoria lui Donald Trump pe populiștii români, aflați zilele astea pe val fără ca cineva să se obosească să înțeleagă de ce sînt așa de bine plasați în sondaje. (Indiciu: poate are legătură cu distribuirea beneficiilor creșterii economice și nu cu nu știu ce conspirație de-a Rusiei? A măsurat cineva asta?)

Asistăm la un reset mondial în fața căruia nu există un răspuns românesc. Poate după ce învață premierul engleza vom avea. Dar un premier sau un președinte, chiar poligloți fiind, nu pot emite mai mult decît ce produce societatea. Și adevărul e că România s-a întors în civilizație anesteziată și ținută de mînă de diverși binevoitori. A vrut să fie mai bine, dar nu a știut niciodată să definească acel bine cu propriile cuvinte. Asta funcționează în vremuri bune, cînd toată lumea își vede de concedii și ambiții private, dar nu în vremuri în care toți ceilalți încearcă să își definească un rol la masa viitorului, România arată ca un turist într-o țară străină a cărei cultură nu o înțelege, a cărei limbă nu o vorbește, iar cineva tocmai i-a furat telefonul.

Dacă ne uităm la selecția de candidați care vor participa la cursa prezidențială din România e greu de identificat vreunul dintre ei care poate vorbi singur despre locul țării în configurațiile care se construiesc acum în jurul nostru. Observam într-un alt text inautenticitatea campaniei democrate pentru prezidențialele americane. Cînd mă uit la candidații prezidențialelor românești, mă lovește spleen-ul – aproape nici unul dintre cei cu șanse nu pare stăpînul propriilor cuvinte. Iar cînd sînt hrăniți de consultanți cu idei și vorbe e evident că le repetă chinuit, de nevoie. Foarte curînd vom vorbi despre copium românesc.