Cu bicicleta prin margini de București

Am descris în urmă cu cîțiva ani o traversare a Bucureștiului cu bicicleta. O mică aventură. Un drum dintr-o localitate ilfoveană pînă la București e o altă mică aventură. În total au fost vreo 55 de kilometri, încheiați cu o altă traversare a Bucureștiului. Recunosc că n-am experiență la un drum atît de lung, iar plimbarea a fost pe cît de nepregătită, pe atît de inedită. Era una din acele zile neașteptat de răcoroase dintre două perioade caniculare. Văzînd că temperaturile nu vor depăși 24 de grade, m-am hotărît, fără să mai stau pe gînduri. Acum ori niciodată, vorba imnului.

Orice drum începe cu prima pedală, dar chiar atunci am descoperit că pedalei drepte îi lipseau  vreo două șuruburi. Nu era însă ceva care să mă împiedice să merg. Lucrurile funcționau și așa, iar senzația de vară și de libertate absolută mă atrăgea prea mult ca să mai stau în loc de fleacuri. Cineva m-a întrebat dacă am avut prevederea să-mi iau cu mine o sticlă cu apă. Ăsta mi se pare un alt fix al vremurilor noastre. Să nu cumva să pleci undeva fără apă, chiar dacă drumul trece pe lîngă nenumărate magazine, chioșcuri și cîrciumi, toate dotate cu frigidere pline de apă, Radler, Coca-Cola și toate lichidele responsabile cu hidratarea. Trebuie să cari cu tine, neapărat, o sticluță sau o pungă din aceea care se pune într-un rucsăcel și din care iese un tub prin care te poți alimenta fără nici un efort, asemeni unui bebeluș. Și să bei regulat, cantități foarte mici, cu înghițituri rituale, la fel ca Nadal în pauzele dintre game-uri. Ei bine, nu. Mi-am luat cu mine doar telefonul și un card. Mi-am zis că dacă mi se face sete, pot rezista cîteva minute sau zeci de minute, în cel mai rău caz, pînă la primul loc în care să găsesc ceva de băut. Iar primele astfel de locuri mi-au apărut în cale cînd încă nici nu putea fi vorba de sete. Cum ziceam, vara și libertatea erau cu mine și peste tot de jur împrejurul meu, aproape ca în copilărie. O gleznă sau un genunchi mai dădeau din cînd în cînd semne că nu-i chiar ca-n copilărie, dar le-am acceptat ca pe șuruburile lipsă de la pedală.

Strada Pescarilor, strada Răsadniței, strada Grădinarilor și... ce repede am ajuns la cimitir. Doamne păzește! Știam că pe acolo trebuia să fie o scurtătură pînă la șoseaua județeană, dar nu mai intrasem niciodată cu bicicleta printr-un cimitir. Eram un ciudat? Nici vorbă, la țară un biciclist e privit normal, în orice împrejurare. O femeie, care tocmai își făcuse de lucru la un mormînt, m-a îndrumat cît se poate de firesc spre drumul de pămînt care mă scotea la șosea. Așa am scutit cîteva sute de metri. A urmat șoseaua, pustie, printre plopi, așa cum erau odată mai toate șoselele de la noi. În fața mea mergea o biciclistă. Am ajuns-o repede din urmă și am constatat că trecuse bine de 70 de ani, dacă nu chiar și de 80. M-am întrebat dacă s-o salut în depășire sau nu. Care or fi obiceiurile în asemenea cazuri? Privea dusă, înainte, și nici nu m-a băgat în seamă, așa că problemele mele nu și-au mai avut nici un rost. Am traversat centrul comunei și apoi am trecut peste autostradă. Pe podul destul de îngust însă, o mașină venită din spate m-a claxonat puternic, de frică probabil să nu-i tai calea. Mi-am văzut de drum încetișor, dar individul de pe scaunul din dreapta nu s-a abținut să-mi strige clișeul cum că nu vor să intre la pușcărie din cauza mea. Se vede treaba că idioții n-au dispărut. Atenți la tot și la toate, ei chiar au învățat să fie veșnici.

În sfîrșit, n-are rost să te superi cînd străbați lanuri vesele de floarea-soarelui sau de grîu încă netreierat, cu nuanțele lui pal gălbui sau roșiatice, de o finețe pe care pictorii rareori o pot reda. Alte sate, alte nume de străzi menite parcă să te pună pe gînduri: Fericirii, Artei, intrarea Planetei, Sportului, Gîrlei, Caisei, Statorniciei, Sfatului, Tineretului, Cantonului.

Din nou lanuri de porumb (cam pricăjit), lanuri aurii de grîu, turle, mînăstiri, rîuri, lacuri albastre și păduri verzi. Aproape ca-n cîntecul lui Gil Dobrică. Un fel de stropeală a început să-mi înțepe ușor pielea. Se oprea și iar începea, abia simțită, nu cît să ude, doar cît să răcorească un pic. Nu mi-am luat nimic de ploaie, tot în ideea de ce-o fi o fi. Și era bine. Imposibil de trecut cu vederea ineditele afișaje electronice ale autobuzelor suburbane care treceau des pe lîngă mine: Lipia –Gruiu – Piața Presei, Gagu – Bucur Obor, Merii Pechii – Bucur Obor, Elisabeta Rizea – Metrou Pipera.

Din cînd în cînd mă intersectam cu alți bicicliști, săteni. Ne salutam. În unele localități au apărut chiar piste pentru bicicliști. Ce țară minunată, mi-am zis. Dar poate m-am bucurat prea devreme. La un moment dat, șoseaua se îngustează, iar pe măsură ce se apropie centura Bucureștiului, mașinile se înmulțesc. Depozite, fabrici, magazine cu parcări largi. Case mari cu curți bine îngrijite, chiar dacă în stiluri prea diverse și cam nefericite. Gospodării mîndre. Zonele din jurul Bucureștiului sînt mult mai dezvoltate decît erau odată, dar au parte încă și de multe șantiere: construcții, săpături, utilaje, canalizări, rețele de apă sau gaze care se repară sau se extind. Mult prea multe ocoliri și porțiuni mizerabile. Pe la Ștefănești apar și camioanele mari. Șoseaua devine total improprie pentru bicicliști. Claxoane, gălăgie, gaze de eșapament. Frișca s-a terminat. În Colentina, încercînd să evit Șoseaua Fundeni, am vrut să trec rîul spre Doamna Ghica. Acolo, pe malul rîului, am dat peste un adevărat shanty town. Niște cîini au sărit la mine dintr-o curte. Stăpînul a ieșit să-i oprească, strigînd că-s „moldoveni”. A aruncat în ei cu o scîndură. Replica unui vecin așezat pe banca din fața propriei curți a venit instantaneu: „Ba sînt exact ca stăpînul!”.  Am trecut mai departe nevătămat și am ajuns în cartiere cunoscute. Făcusem vreo trei ore și jumătate. Pedala a ținut, la fel ca glezna și genunchiul. Totul ar fi fost aproape perfect dacă nu mai trebuia să intru și în București.