Cum să devii patriot

Întîmplarea de mai jos este absolut autentică, oricît de mult v-ar surprinde unele detalii ale sale. Ea mi-a fost relatată de un povestitor cu suficientă credibilitate, ce o preluase, nemijlocit, de la sursă, adică de la însăşi protagonista naraţiunii, o doamnă simpatică, trăitoare pe meleaguri mioritice. Epopeea s-a derulat în atmosfera vulcanică a primilor ani post-ceauşişti, cînd, în România, se cristalizaseră cele două viziuni (disjuncte) responsabile de frămîntările vieţii socio-politice autohtone: viziunea pro-apuseană, euro-atlantică, a lui „să ne vindem țara”, și cea așa-zicînd „nostalgică”, a lui „era mai bine înainte”. Personajul principal, doamna amintită, se identifica, vehement, cu segmentul „liberal”, „vestic”, „elitist”, dorindu-l, ca să vă dau un exemplu, în 1990, pe Gabriel Liiceanu preşedinte al României. În familie, atît copiii (studenţi), cît şi soţul priveau cu îngăduinţă tribulațiile mamei. În timpul evenimentelor minereşti, doamna s-a înscris în toate ligile şi organizaţiile pro-democratice, denunţînd „restauraţia”. Vecinele (feseniste) din bloc, patrioate vînjoase şi românce pure, din stirpea Miţei Baston, o credeau agent maghiar (i se născocise chiar o poveste aiuristică, de unde reieşea că părinţii ei fuseseră unguri – din Constanţa! –, iar tatăl nici mai mult, nici mai puţin decît general în armata lui Horthy), privind-o cu ură prin crăpăturile uşilor. Ea nu părea intimidată de zvonistica lor ostilă, definindu-le drept „gospodinele lui Nea Ilici”.

Această perioadă idilică trecu repede, făcînd loc societăţii pe care am avut timp cu toţii să o cunoaştem, nici liberală, nici conservatoare, nici apuseană, nici răsăriteană, ci „originală” (vorba domnului Ion Iliescu). Doamna noastră avu de înfruntat cîteva situaţii triste în familie. Rămase văduvă, iar copiii plecară amîndoi, după studiile locale, cu burse de cercetare, în Occident. Timp de aproape cinci ani, îndură o singurătate sumbră. Hotărî subit că aşa nu mai mergea. Trebuia să facă un gest de transformare absolută a vieţii sale, altfel risca depresia. Ajunsese să-i fie silă să vorbească limba română, nu mai era în stare nici măcar să cumpere o pîine fără eforturile supraomeneşti de a-şi învinge „vlahofobia”. Prin urmare, într-o bună zi, se duse, cu paşi apăsaţi, la o mare agenţie matrimonială, specializată pe mariaje internaţionale. Funcţionarii de acolo, discreţi şi bine intenţionaţi, au părut să înţeleagă imediat dorinţa protagonistei, „de a pleca numaidecît şi cu orice preţ din această ţară”, rugînd-o să depună „un dosar”. „Dosarul” respectiv conţinea mai multe fotografii color (bust şi în picioare) şi o „fişă personală”, cu referinţe, destul de intime. Doamna privi procesul „aplicaţiei” pentru un soţ apusean cu optimism. Avea convingerea că va primi oferte de calitate, gîndind că imensa civilizaţie a Occidentului pătrunsese şi în cotloanele obscure ale – e drept – meschinelor activităţi matrimoniale prin corespondenţă şi le emancipase.

Într-o anumită privinţă, ea nu se înşelă. În numai cîteva zile, fu bombardată cu scrisori din Franţa, Anglia, Olanda şi Suedia. Indivizi între două vîrste se arătau interesaţi de persoana ei. Un francez zicea, în misiva lui, că stătea cu valiza pregătită, de mulţi ani, după uşă, aşteptînd une copine comme vous să vină în viaţa sa. Era gata să plece a doua zi spre România, dacă ea şi-ar fi dat acordul, cu condiţia să aibă un apartament bun. N-ar fi suportat să mai locuiască în „bordeiele” tinereţii lui, „din Congo” (aparent, ţara sa de origine), mai ales acum, că viza franceză îi „expirase”. Englezul îi aprecia frumuseţea, dar se arăta nemulţumit de faptul că fotografiile trimise de agenţie nu ofereau o „perspectivă clară” asupra „popoului” (numit de expeditor, foarte delicat, într-un slang americano-britanic, tushie – „I am a tushie guy / Sînt un tip al popoului”, argumenta ipochimenul ceremonios). Olandezul îşi trimisese deja fotografia şi stîrnise protagonistei, instantaneu, o spaimă iraţională (cică, pe baza buletinelor de știri autohtone, ea l-ar fi identificat a fi iniţiatorul Partidului Pedofililor din Ţara Lalelelor, ins macabru, mediatizat în întreaga Europă). În sfîrşit, suedezul era, de fapt, o... suedeză ce susţinea că e pregătită să o primească pe doamna noastră în „cuibuşorul ei de nebunii”. Simpatica pro-occidentală autohtonă îşi simţi, irepresibil, stomacul venindu-i în gîtlej. Zăcu o săptămînă, ca după cea mai aprigă indigestie. Ulterior, se ridică din pat cu un zîmbet straniu pe figură, echipată parcă pentru o nouă viaţă.

Despre „noua viaţă” a doamnei, eu, personal, nu mai am cum să vă povestesc. Ştiu doar că, o vreme, s-a numărat printre agenţii electorali ai PRM, iar apoi a devenit admiratoare a lui Gigi Becali. După acest moment de răscruce, vecinele nu au mai contenit, ani la rînd, să-i laude patriotismul. Generoase, i-au dat chiar şi nişte reţete de murături „din moşi-strămoşi”.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023