De ce stăm în siguranța gardului

A fost iar Bacalaureatul, ocazie cu care s-au activat din nou o serie de gogomănii de care nu mai scăpăm parcă, în vecii vecilor. Poate doar dacă se va reforma cu totul acest examen, dar pentru asta este nevoie de o adevărată revoluție, pentru că, în ciuda criticilor aduse actualei structuri, sînt convins că una mai inovatoare, bazată pe evaluarea competențelor reale de argumentare, pornind de la un fond de cunoștințe, i-ar face pe mulți să se sufoce de indignare și să iasă în stradă: ceea ce se tot comentează că ar fi de schimbat, eseurile care ar limita elevii la comentarii învățate, înlocuite cu eseuri care să oblige la o abordare mai personalizată, ar presupune un efort mult mai mare și din partea profesorilor, și din partea elevilor. Și, probabil, procente mai mici de promovare.

Să iau pe rînd cîteva aspecte. Mai întîi, mulțimea de speculații dinainte de probă, care se anunță a fi certitudini. Cutare elev scrie pe grupul clasei că profesoara lui de la meditații face parte din grupul celor care elaborează subiectele și dă ca sigură o listă restrînsă. Mesajul se rostogolește și devine viral. Alt elev dă ca sigură o altă listă, pentru că are pe cineva care a preluat informația de la o persoană apropiată, cu acces la secrete de stat. Altă viralizare. Poveste veche, an de an, aceleași gogorițe. Sigur că se poate întîmpla ca subiectul extras să existe printre variantele anunțate de astfel de răspîndaci, pentru că statistic opțiunile nu sînt nelimitate, ba chiar sînt destul de restrînse (luate la număr, dacă știi să citești programele, poți ajunge la aproximativ 30 de variante de eseuri, nemaispunînd că unele dintre ele pot fi „rezolvate” prin referire la același text literar, deci se reduce numărul total). Sigur că toate aceste previziuni date ca certe sînt niște aberații și orice om normal la cap și-ar da seama că ele nu pot fi luate în considerare. Că se poate întîmpla ca varianta extrasă la sorți să se afle într-o formă oarecum apropiată printre previziuni este o chestiune statistică. În fond, dacă iei la combinat vreo trei-patru astfel de liste de previziuni, acoperi programa complet. Problema este că astfel de „previziuni certe” generează, cel puțin în parte, destabilizarea elevilor, care nu mai știu ce să creadă, poate unii le iau de bune și nu mai pregătesc alte subiecte, riscînd să ia note mai mici sau să rateze examenul. Nu știu dacă și în alte țări există astfel de situații, dar noi parcă sîntem supuși mental unor mize conspiraționiste sau ezoterice, dovadă a lipsei de maturitate sistemice, emoționale, cognitive.

O altă dimeniune a percepției examenului se vădește după aflarea subiectului. S-a dat „Moara cu noroc” era refrenul anului acestuia în presă și pe buzele elevilor, ale părinților, ale multora dintre cei ce urmăresc examenul. O analiză foarte bună a acestei percepții a făcut Luminița Corneanu pe Facebook. Reiau și eu ideile (am mai făcut astfel de analize și în alți ani), pentru a le întări. În fapt, s-a dat, la subiectul al III-lea, să se scrie un eseu despre particularitățile de construcție ale unei nuvele studiate. Nici în programa anilor de studiu, nici în cea pentru examen, nu apare vreun titlu de operă literară. Cam ce nuvele puteau studia elevii în anii de liceu? Păi, nu mi-ar ajunge semnele acestui articol pentru a le enumera. De la „Alexandru Lăpușneanul” a lui Costache Negruzi, trecînd prin oricare nuvelă a lui Slavici, a lui Caragiale, a lui Rebreanu, ba chiar a lui Agârbiceanu sau a lui Galaction, de la oricare nuvelă a lui Pavel Dan, de la oricare nuvelă a lui Eliade, dacă vreți, a lui Marin Preda, pînă la „Mendebilul” lui Cărtărescu sau la „Părul contează enorm” a lui Dan Lungu, efectiv plaja acoperă toată literatura română și orice profesor putea găsi în timpul celor patru ani de studiu locul în care să insereze studiul oricărui text care să se încadreze în specia nuvelei.

De unde această limitare la „Moara cu noroc”? Păi, de la practica didactică și de la comoditatea nu atît a profesorilor, cît a elevilor și a părinților care vor, de fapt, exact certitudinile pe care le conferă învățatul puțin și, de regulă, pe de rost al unor comentarii.

Nu mă prea mir, este un cerc deja vicios. Profesorii se tem să propună elevilor prea multe variante, alegînd calea bătătorită, pentru a se feri de un eșec ce le-ar fi lor imputat, nu elevilor. Elevii sînt în același film, deși public îi mai auzi că se plîng de faptul că trebuie să învețe pe de rost. Ce te oprește să alegi orice altă nuvelă? Ce te oprește să scrii liber despre ea? Teama că vei fi depunctat? Poate este și aici un alt punct nevralgic, așteptările evaluatorilor. Dar nici un evaluator nu ar îndrăzni să depuncteze un eseu bine scris, bine argumentat, care abordează orice nuvelă, vă asigur! Ce vreau să spun este că problema nu este nici la programă, nici la subiect. Că impresia aceasta de limitare, de repetitivitate este generată de actori, profesorii de la clasă și elevii, nu de componenta curriculară sistemică. Libertatea, însă, este un drept care se exersează. Dacă ești supus unor constrîngeri mentale, degeaba ieși dintr-un țarc, îți va fi frică să te îndepărtezi de el. Preferi să stai în siguranța gardului.

M-a mai șocat o gogomănie. Elevul care afirma că trebuia să se dea un subiect mai ușor, dacă s-a văzut la simulare că absolvenții sînt „proști”. Mai întîi că, evident, nu este vorba despre prostie. Ci despre lipsă de interes. Apoi, standardul de calitate nu se ajustează în raport cu nivelul de cunoștințe și de competențe ale evaluaților, ci are exact rolul de a măsura acest nivel, fără a-și diminua el consistența. Dar, mai ales, cum să ceri ceva mai ușor? Ce să fie mai ușor decît să alegi orice text din literatura română care se încadrează în specia nuvelei și să scrii despre el? Ce să se dea? Să povestească cum a fost la discotecă în seara precedentă? Păi, nici despre asta n-ar ști să scrie, probabil, cine nu poate scrie la alegere despre orice text de proză scurtă studiat. N-ar mai ști firul evenimentelor și ar încurca personajele de pe ring, probabil nu și-ar mai aminti numele lor, fețele, interacținile.

În fine, sigur că programele școlare au nevoie de revizuiri, că este necesară o reformă a lor. Dar asta mai ales ca viziune, nu din perspectiva conținuturilor, în special. Oricum, lista autorilor canonici nu poate fi foarte mult modificată în privința autorilor deja aflați acolo, pentru că nu putem renunța la construcția identitară, iar mulți nu mai poți adăuga, spre contemporaneitate, fără să o încarci excesiv, de să nu se mai poată parcurge. Poți opera modificări de viziune, cum spuneam, operare cu abordări generice, tematice, relaxări ale referințelor la studiul genetic al literaturii, includerea unor referințe la literatura contemporană pe generații care să vină dincolo de anii ’80, în mod cert și necesar. Dar, oare, dacă ar exista în programa școlară obligația de a se studia o proză scurtă din anii 2000 și la examen ar veni subiect pur și simplu despre construcția unei proze scurte studiate, din orice epocă, nu tot despre „Moara cu noroc” se va scrie? Va scrie cineva despre o nuvelă de Ștefan Bănulescu? Sau despre una de Lavinia Braniște? Nu se va spune tot că s-a dat „Moara cu noroc”? Bineînțeles, aștept cu nerăbdare viitorul acestor schimbări. Să vedem de cîtă libertate mai sîntem capabili.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română. Cea mai recentă carte publicată: O rochiță galbenă, ca o lămîie bine coaptă, Editura Polirom, 2022.