De ce trag clopotele, Mitică?

În jurnalul lui Mihail Sebastian (ţinut între 1935 şi 1944), vedem un personaj interbelic foarte interesant, aproape pitoresc. Mă refer la profesorul bucureştean de filozofie Nae Ionescu, un fel de guru al timpului pentru şcoala Criterion-ului (Eliade, Vulcănescu, Sebastian, Comarnescu ş.a.), dar şi o figură mondenă de prim rang. Nu voi vorbi aici despre relaţia mai curînd stranie, de admiraţie-respingere, existentă între Ionescu (ideolog gardist, cu o viziune antisemită de notorietate) şi Sebastian (intelectual evreu), relaţie care, de altfel, a şi declanşat un scandal imens în epocă (după publicarea, de către Sebastian, a volumului De două mii de ani – prefaţat, cu virulenţă xenofobă, de însuşi Nae Ionescu). Voi încerca să punctez numai trei ipostaze ale profesorului, preluate de retina discipolului în ani şi contexte diferite.

Prima imagine se leagă, la începutul anului 1935, de un Nae Ionescu volubil, cucerindu-şi auditoriul eterogen în… compartimentul unui tren. Ieşind din „politica internă”, unde Nae face şi drege („ce i-a spus el lui Averescu, cum l-a tras pe sfoară pe George Brătianu, cum s-a răfuit la Braşov cu Vaida” etc.), profesorul intră, sobru, în „afacerile internaţionale” şi comentează asupra apropiatei stări de beligeranţă: „Tot nodul e la Singapor. Acolo îşi joacă Europa cartea. Poate s-o joace fără Germania. Asta e!”. Publicul (în speţă, doi colonei) – extaziat de competenţa vorbitorului – vrea informaţii suplimentare, mărind ochii interogativ. Prin urmare, Nae îşi continuă peroraţia, amintind ce i-a zis lui Beck (ministrul de Externe al Poloniei) la Varşovia (că alianţa cu Germania e necesară), cum i-a argumentat lui Karl Radek (membru în C.E. al Kominternului şi victimă a lui Stalin) că succesorul lui Iosif Visarionovici va fi… Genghis-Han, cum a pregătit el revoluţia de la München… „Dar pe Hitler îl cunoaşteţi personal?”, întreabă abrupt, topit de curiozitate, unul dintre ofiţeri. Sebastian comentează aparte, nu fără maliţie: „Ştiam bine că nu-l văzuse niciodată pe Hitler. Ne-a spus-o ritos şi anul trecut, şi în vară. Dar putea să rişte a-l dezamăgi pe colonelul atît de admirativ?”. Aşadar, răspunde oratorul: „«Da. L-am văzut. Mare om politic, domnule. Vezi dumneata, Troţki, care e enorm de deştept, şi Stalin, care e un prost…» (linie schimbată din prudenţă, probabil, dar minciuna a rămas, minciună din simplă bravadă, pentru că nu se îndură să scadă ceva din gloria în care s-a angajat“.

Cea de-a doua ipostază este surprinsă la sfîrşitul lui 1937, chiar în casa somptuoasă a profesorului. Pe parcursul vizitei lui Sebastian, Nae vorbeşte, din nou, despre politica externă şi rolul lui fundamental în interiorul acesteia: „Ei, îţi place cum ne-au lucrat sîrbii? […] Dacă eu strig de trei ani că trebuie să facem înţelegerea directă cu bulgarii – nimeni nu vrea să mă audă. Şi uite că acum s-au înţeles sîrbii cu ei – şi ne-au lăsat în aer. I-am spus-o Regelui de atîtea ori: n-a vrut să mă înţeleagă. Acuma, dacă ar funcţiona un tribunal revoluţionar, l-ar pune pur şi simplu la zid. Cîte ocazii pierdute! Acum un an nemţii îmi făceau propuneri extraordinare ca să ne înţelegem cu bulgarii. Mergeam la Adrianopol, făceam un imperiu. Acum doi ani i-am dus Regelui coroana Poloniei pe tavă. N-a vrut să mă audă”. La întrebarea timidă a interlocutorului – „Dar Franţa?” –, profesorul izbucneşte şi mai febril: „Franţa merge şi ea cu Germania. Eu le-am spus nemţilor: măi băieţi, trebuie să faceţi pact cu francezii. Altfel nu merge. Şi atunci Schacht (Hjalmar Schacht era, pe atunci, ministrul german al Economiei, n.m.) s-a dus la Paris. Uite, am să-ţi spun una care o să te uluiască. Dar bagă de seamă: nu trebuie să treacă nimic dincolo de aceşti patru pereţi. Eu am tratat pentru francezi cu Germania. Am avut mandat să tratez. Şi ştii de la cine am avut mandat? De la Léon Blum. Şi încă cu Léon Blum merge mai greu – dar cînd s-o constitui guvernul Daladier – chestia e tranşată. Uite, am aici scrisoare de la Daladier, că cum o veni prim-ministru să plec la Paris”. Sebastian nu adaugă nici un comentariu.

În sfîrşit, cea de-a treia secvenţă ne mută la începutul anului 1938 (an în care, ca parte a procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, Nae Ionescu va fi arestat, alături de unii dintre colaboratorii săi, precum Mircea Eliade bunăoară), cînd – ne spune Mihail Sebastian – „l-am regăsit pe vechiul meu Nae Ionescu, limbut, abil, copilăros şi, din cînd în cînd, şmecher”. Povesteşte iarăşi Nae: „Tocmai le ziceam la Berlin… Vorbeam cu un ministru al lor. I-am explicat cu de-amănuntul care sînt caracterele regimului hitlerist. M-a ascultat omul în tăcere şi la urmă s-a ridicat în picioare şi mi-a spus: Domnule profesor, mă duc chiar astăzi la Führer să-i comunic că am stat de vorbă cu singurul om care a înţeles revoluţia naţional-socialistă”. Urmarea nu o aflăm. Nici dacă Führer-ul a fost impresionat, nici dacă Ionescu şi-a continuat consilierea şi la cel mai înalt nivel al Cancelariei Germaniei. Sebastian tace indefinibil. Preferă să-l lase pe Mitică să vorbească.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.