Dileme medicale

Între Dialogurile şi Anecdotele filozofice scrise de Voltaire se găseşte şi conversaţia nostimă a unui doctor cu o prinţesă pe marginea bolii şi, implicit, a exerciţiului medical. Textul – conform editorilor din mai multe epoci – a fost publicat în Questions sur l’Encyclopédie la 1771. El surprinde şi astăzi prin exactitatea unor observaţii etice şi ştiinţifice. Infanta (fiica regelui) s-a îmbolnăvit brusc. Probabil pentru că „a mîncat prea mult, a dansat prea mult, a pierdut nopţile prea des, a făcut prea mult tot ceea ce fac unele prinţese”, ne comunică Voltaire cu sarcasmul său binecunoscut. Frumoasa fată – impacientată de spectrul suferinţei – îşi interoghează medicul personal în privinţa consecinţelor bolii, cu atît mai mult cu cît, în zburdalnica ei viaţă, nu a auzit niciodată vorbindu-se despre anatomie. La observaţia că, pentru a se simţi din nou bine, creierul domnişoarei trebuie „să distribuie măduvă bine condiţionată în şira spinării”, mergînd pînă „la noada” alteţei regale, iar inima să pompeze, „aidoma unui piston”, cu forţă egală, sînge în toate venele şi arterele „cam de şase sute de ori pe zi”, infanta răspunde pe un ton imperios: „Ei bine, domnule, regele vă plăteşte pentru asta; aveţi grijă să puneţi toate lucrurile la locul lor şi să faceţi să-mi circule toate lichidele, astfel încît să fiu mulţumită”.

Cu un curaj pe care unii l-ar considera nesăbuinţă, doctorul oferă o replică demnă de toată atenţia: „Doamnă, adresaţi poruncile dumneavoastră Autorului Naturii! Puterea unică ce a pus în mişcare miliarde de planete şi de comete în jurul milioanelor de sori a condus şi mersul sîngelui dumneavoastră“. „Cum?! Sînteţi medic şi nu-mi puteţi face nimic?”, strigă prinţesa disperată. „Nu, doamnă, nu pot decît să vă iau. Naturii nu i se poate adăuga nimic. […] Dacă Alteţa Voastră a mîncat cu lăcomie, vă pot uşura măruntaiele cu ajutorul plantelor. […] Dacă aveţi un cancer, vă tai un sîn; dar nu pot să dau altul. Dacă aveţi o piatră în vezică, pot să vă scap de ea, folosindu-mă de un dilatant. […] Vă tai un picior cangrenat şi veţi merge cu celălalt”, constată acest Hipocrate voltairian cu o stăpînire de sine vecină cinismului. „Mă înspăimîntaţi. Credeam că medicii vindecă toate durerile”, îngaimă domnişoara subit îmblînzită. „Le vindecăm fără greş pe toate cele care se vindecă singure. [...] Natura [...] le vine de hac celor ce nu sînt mortale: celelalte nu află în medicină nici un sprijin”, adaugă medicul regal. Apoi, ca un adevărat expert al profilaxiei moderne, observă: „Cel dintîi medic să vă fie natura. Ea face totul”. În plus, ca prinţesă, pacienta nu trebuie, în principiu, să-şi facă griji: „Priviţi-i pe toţi cei care au ajuns la o sută de ani, nici unul nu era din meseria noastră! Regele Franţei a înmormîntat pînă acum vreo patruzeci dintre medicii săi, atît primi, cît şi medici de cartier şi consultanţi”. Infanta răsuflă, finalmente, uşurată: „Aşa este, şi eu sper să vă îngrop”.

Voltaire a redactat textul de faţă în urmă cu două secole şi jumătate. De atunci, o ştim cu toţii, medicina a progresat într-un mod impresionant. S-au inventat aparate care ţin în viaţă indivizi morţi din punct de vedere clinic, s-au dezvoltat procedee şi tehnici de creare a vieţii în eprubetă şi chiar de divizare a celulelor pînă la unităţi infinitezimale (de unde se pot naşte alte vieţi, aşa-zicînd „clonate”), s-au creat computere care „te citesc” integral pe dinăuntru, fixîndu-ţi diagnostice de mare precizie şi, în sfîrşit, s-au pus la punct metode chirurgicale cu ajutorul cărora ţi se scot din organism formaţiuni de dimensiunea unui bob de orez sau, dimpotrivă, de dimensiuni urieșești. Acestea şi multe altele au revoluţionat ştiinţa, crescînd simţitor şansele de supravieţuire a umanităţii. Ce mă întreb uneori, cu oarecare aprehensiune, este dacă şi filozofia medicală a progresat proporţional cu evoluţia tehnologiei. Aici, mă tem, răspunsul rămîne mai degrabă negativ. Între blazarea filozofică a medicului voltairian şi cea exhibată de doctorul (post)modern nu există deosebiri de esenţă. Şi astăzi medicina mai curînd „ia” decît „dă”, călăuzitorul şi salvatorul ei prin excelenţă fiind Natura. Disciplina medicală se întemeiază pe actul descrierii şi nu, în mod fundamental, pe cel al explicaţiei. Medicina descrie enorm, propunînd tratamentele consacrate, fără a avea totuşi forţa să vindece per se. Cum spunea şi personajul lui Voltaire, vindecarea o face întotdeauna Marele Autor. În ciuda cuceririlor sale impresionante, ştiinţa medicală încă mai seamănă, în lupta sa cu bolile insidioase şi perverse, cu un Goliat furibund, doborît ultimativ de praştia minusculă, însă bine ţintită, a lui David. Gradul de incertitudine existent în eforturile curative depăşeşte mereu probabilitatea vindecării. Toate în numele aceluiaşi covîrşitor şi instabil maestru de ceremonii – Natura invocată de autorul Dialogurilor şi Anecdotelor filozofice.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Scene din viața unui universitar, Editura Junimea, 2023.