Dilemele groparilor

Împrejurări nefericite au făcut să trebuiască să asist la deshumarea unor oseminte. Patru muncitori săpau, iar eu, cu o mapă de acte în mînă, mă învîrteam în jurul gropii. Vorba cunoscută „Unii cu sapa, alții cu mapa”, la propriu. În timp ce munceau, intrînd în groapă pe rînd, groparii vorbeau cum probabil că vorbesc ei mai mereu, încă de pe vremea lui Hamlet (sau a lui Shakespeare, dacă vreți).

„Eu o să-mi fac un cavou mare, din timpul vieții. Îmi pun de toate acolo. O să fie Paradis, nu alta”, zice unul musculos, în timp ce-și strînge cureaua pregătindu-se de săpat. „Eu n-am nevoie de așa ceva, vreau să mă pună în pămînt, simplu și frumos”, replică un altul care privește în zare cu niște ochi albaștri. „Ce, parcă și cavoul nu-i tot în pămînt? Că doar nu-i în cer”, intervine un al treilea, mic, slab și cu o figură șoadă.

„Pa-ra-dis îl fac! Nu vreau să mă mănînce carcalacii ăștia în pămînt.” „Carcalacii tot te ronțăie, că doar nu ești sfînt”, zice micuțul. „Măi, oameni buni, de fapt, nici nu mai contează după ce mori, că tot nu mai știi nimic”, cugetă al patrulea, mai gras, care se tot oprește din datul cu tîrnăcopul ca să-și șteargă sudoarea lucitoare de pe frunte. „Și dacă... mai știi –  zice ochi albaștri – există și viața de apoi?” „Băi, da’ deștept ești – răspunde corpolentul – tu chiar crezi că ăla a înviat? Asta-i ca să pui tu, prostule, bani la cutia milei. N-a înviat nimeni, așa să știi.” „Mă, nu vorbi cu păcat, că Dumnezeu te aude”, exclamă musculosul, care-și scuipă în palme înainte să sară în groapă, să-i ia locul la săpat. „Mama – continuă corpolentul – era credincioasă foc. În post parcă înnebunea. Îl ținea de la un cap la altul, cu sfințenie. Uneori fugea și prin pădure să n-o găsească nimeni, de te și speriai. Și a trăit pînă la 74 de ani. Tata, în schimb, cînd îi pomeneai de biserică, înjura. Zicea că totu-i numa’ escrocherie. N-a ținut post în viața lui. Singurele lucruri pe care nu le mînca niciodată erau carnea de pui și laptele. Zicea că puiul e spurcat fiindcă ciugule de prin ogradă, iar prin ogradă se pișa el mereu. Simțea mirosul de pui și în ciorbă, nu-l puteai păcăli, iar de lapte spunea că dacă-l ții mai mult face viermi, văzuse asta cînd era copil și nu-l suporta. Da’ post-post nu ținea și înjura de toate cele sfinte. Și a murit la 96 de ani, cu zile. A căzut într-un furnal.” „Atunci poate că Dumnezeu a luat-o pe mamă-ta mai repede la El, că o plăcea. Pe tac-tu l-a lăsat să zacă mai mult aci, pe Pămîntul ăsta nenorocit”, zice micuțul. „Da – se amestecă și omul din groapă –. pe aci e tot mai rău. Oricum, mai bine mori așa decît să ajungi la spital. Nu vezi că intri în spital cu un picior rupt și ieși de acolo cu amîndouă picioarele înainte?”

Tresar. La gropari pare să fi ajuns esența celor întîmplate, versiunea cea mai simplă și clară. Nu par a se sinchisi în vreun fel de prezența mea. Doar cel mic și șod îmi mai aruncă din cînd în cînd cîte o privire hoață, parcă pentru a obține o confirmare.

Grasul e iar în groapă. Găsește un sfert de tigvă și o ridică deasupra capului cu două degete. „D-ăștia ziceți voi că învie, mă?” (Unde-i Shakespeare, să-i audă?)

Omul cu ochi albaștri ripostează fără să clipească: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stînd înaintea tronului, și cărțile au fost deschise (...) Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iezerul de foc.” „Hait – face grasul –, da’ lasă, că dacă cîștigă Putin, măcar pe lumea asta o să fie bine.” „Dacă cîștigă Putin – replică micuțul – n-o să poți duce cît o să ai de lucru. Și o s-o faci și pe degeaba, așa, la comandă. O să săpăm pînă o să cădem lați.” „Nu-i adevărat, rușii e oameni civilizați, ei știe rostul. Că americanii ăștia vor să ne facă trans… d-ăia, cum le zice. Pe toți ne face așa.”

Sună un telefon mobil. E lîngă o cruce, plin de praf. Cel cu cureaua îl apucă cu grijă și răspunde. Ascultă ceva, apoi zice: „Nu putem, doamnă, că avem înmormîntare grea acu’. Vine și Înalt Preasfinția. Nu, nu… Ne facem treaba, e datoria noastră. Vorbim mai încolo.” Lasă telefonul jos.

„Auzi, turcule, păcătosule – zice ochi albaștri –, tu trebuie să te închini la Preafericitul Daniel. Să te pună-n ascultare.” „Adică să se închine la mine – sare micuțul. Eu sînt Daniel. Și sînt și preafericit.” „Tu ești un prost. Bă, da’ ia uite ce de bolovani au pus ăștia în groapă. A fost o criptă aici și au spart-o, au scos pietrele și le-au aruncat pe urmă înapoi. Ce nemernici… Cum să pui așa niște bolovani peste om?” „Ei nu mai simte.” „Dar noi simțim. Nu vezi că ne ia de două ori mai mult ca să săpăm?” „Nu lovi zidul ăla, acolo a fost criptă. Dacă-l spargi, dai în cine știe ce altă groapă, de nu mai putem s-o umplem pe urmă. Uite cum nu țin cărămizile în pămînt.” „Ba ține ele, dar dacă ai dat cu tînăcopul… Nu vezi ce zid trainic era? Aici s-a lucrat cu simț de răspundere.”

„Locuințele pe care le face el (groparul, n.m.) țin pînă la judecata de apoi”, zicea și un gropar din Hamlet.