Dreptul la umbră

Tocmai am revenit din Olimp, stațiunea despre care am scris de atîtea ori în paginile revistei, de la un excepțional eveniment internațional care a abordat sustenabilitatea și tranziția verde, organizat de Unitatea de Management a Proiectului (UMP) din Ministerul Culturii, în calitate de Operator al Programului RO-CULTURA, finanțat prin Granturile SEE 2014-2021. La eveniment au participat, alături de organizatori, promotori de proiecte și inițiative bilaterale RO-CULTURA, operatori de programe din alte state europene, parteneri de program din Norvegia, parteneri de proiecte din Norvegia, Islanda și Liechtenstein (cele trei state donatoare), precum și invitați ale căror puncte de vedere au adus lămuriri legate de impactul temelor evenimentului în sectorul cultural.

Am folosit adjectivul excepțional pentru că simpozionul, pe lîngă caracterul formativ și informativ, mi-a dat ocazia să cunosc profesioniști cu formații diferite și cu abordări distincte, dar care văd cultura ca liant între grupuri umane, capabilă să genereze o axiologie necesară la nivelul întregii societăți. Oportunitatea a fost creată de o echipă organizatorică pe cît de performantă, pe atît de agreabilă.  Aceasta a reușit, pe lîngă realizarea activităților (numeroase) în cele mai bune condiții, și insuflarea unui spirit ludic și nonconformist întregului auditoriu. În atmosfera generală creată, să faci cunoștință cu un posibil partener din Islanda părea faptul cel mai natural de la malul mării. La fel de firesc a fost să reflectez la întrebarea lansată de Julie Forchammer, din Norvegia, anume ce înseamnă pentru mine justiție climatică. Și i-am răspuns: dreptul la umbră.

Unul din rolurile fundamentale ale arhitecturii, din cele mai vechi timpuri, a fost să ne protejeze de intemperii, adică de acei factori naturali care ne pot afecta negativ existența. Expus în exces la frig, vînt, ploaie, soare, radiații, secetă, omul vădește o rezistență slabă, fața de care abilitățile de supraviețuire în mediul ostil ale ursulețului de apă pot părea desprinse din paginile benzilor desenate cu supereroi. Așa încît, de-a lungul mileniilor, după ce a reușit să-și creeze adăposturi și, ulterior, locuințe care să-l protejeze de factorii de mediu nedoriți, omul a vădit o preocupare permanentă pentru asigurarea confortului spațiului său interior, preocupare care ne macină și acum, cînd temperaturile mari din orașe cresc de la un an la altul.

Inventiv, omul a creat spațiile intermediare, prispele, terasele acoperite, porticele, pergolele sau foișoarele, spații ventilate, dar protejate prin umbră. A gîndit răcirea spațiilor prin evaporarea apei, ca la Grădinile Generalife ale palatului Alhambra din Granada, precum și circulația aerului rece prin încăperi utilizînd un turn de vînt. Ulterior, a inventat aerul condiționat și, de atunci, inventivitatea minții umane în problematica răcirii spațiilor arhitecturale s-a împotmolit în narațiunea simplistă a controlului temperaturii interioare prin telecomandă. Sentimentul atotputerniciei consfințite de purtarea puloverelor în casă pentru a nu răci, atunci cînd afară sînt 45 de grade, i-a făcut pe arhitecți să uite relația naturală a casei cu frigul sau soarele, așa încît o casă modernist, cu vitraje pe 60% din fațadă, putea să stea la fel de bine și la Polul Nord, dacă avea destul gaz să ardă în centrală, fie la Ecuator, dacă avea suficient curent electric pentru aerul condiționat. De-a lungul cîtorva decenii, narațiunea modernistă a produs clădiri rupte de contextul climatic, clădiri care, astăzi, sînt o povară chiar și pentru cei mai înstăriți 1% din oameni, cei care consumă resurse egale cu acelea folosite de cei mai săraci 60% din populația globală. E clar că nu vom răci planeta instalînd tot mai multe aparate de aer condiționat, ci, dimpotrivă, e limpede că, cu cît montăm mai multe într-un oraș, cu atît aerul din exteriorul clădirilor va fi încălzit mai puternic, deci va trebui răcit la interior mai mult, încălzind și mai mult aerul exterior. Randament supraunitar la motoare încă nu s-a inventat, ci doar un cerc vicios care nu se poate întrerupe decît atunci cînd se oprește alimentarea cu energie electrică sau doar dacă devenim cu toții mai conștienți că trebuie să abordăm lucrurile diferit, reînvățînd lecția uitată, pe care strămoșii noștri o știau, și anume utilizarea inteligentă a umbrei.

Dreptul la umbră înseamnă, pentru mine, posibilitatea ca grupurile vulnerabile și populația săracă să poată trăi confortabil în zonele fierbinți ale planetei, printr-o distribuție echitabilă a resurselor necesare. Altfel spus, dacă noi, în bogata Europă, ne vom răcori în următorii ani folosind resursele unei Africi spoliate și care dă în fiert, atunci, cu siguranță, nu vom pregăti un viitor bun generațiilor ce vor veni. Dreptul la umbră înseamnă să nu scoatem muncitorii să termoizoleze un acoperiș cînd afară sînt 40 de grade și, pe acoperiș, 65. Dreptul la umbră înseamnă, pentru noi, arhitecții, să proiectăm umbră, adică să gîndim, din nou, spațiile intermediare care le-ar putea permite pietonilor să străbată orașul în condiții de siguranță fizică, alături de vegetația care are o importanță atît de mare mai ales în orașe. Cîți kilometri de portice avem în București, oraș cu două milioane de locuitori? Nici măcar unul. Cîți kilometri de portice există în Bologna, oraș cu sub 400.000 de locuitori? 53. Infrastructura verde din București reprezintă 26% din suprafața orașului. La Zagreb reprezintă 74%. În care orașe am prefera să ne plimbăm la vară?

Dreptul la umbră ne-a permis, în cele patru zile fantastice ale congresului organizat de Unitatea de Management a Proiectului din Ministerul Culturii, să schimbăm idei și să imaginăm, prin programe culturale, un viitor sustenabil. Umbra, răcoarea, briza și atmosfera de comunicare și prietenie creată de echipa UMP ne-au ajutat enorm să facem asta și cred că noi, arhitecții, ar trebui să regîndim arhitectura contemporană, în special cea urbană, prin prisma capacității de a oferi umbră, răcoare și apă oricui, nu doar proprietarilor, ci, mai ales, trecătorilor, avînd însă grijă să nu facem asta răpind umbra, răcoarea și apa altcuiva, care locuiește mai aproape de Ecuator. Cînd ar fi mai bine să începem să facem asta? De luni, cel mai tîrziu, cum am promis împreună la simpozion.