Franţa a cîştigat competiţia ceremoniilor de deschidere ale Olimpiadelor?

Ce-i sigur e că a cîștigat competiția controverselor. Prima medalie de aur îi este decernată domnului Jolly, ura și la ghilotină! El a conceput această sărbătoare decolată de încremeniri, după care a explicat că n-a vrut să jignească pe nimeni, după care alții i-au zis că de ce să se justifice, după care fluvii de isterii și urdori. Dar las’, mai bine așa. O controversă vibrantă face cît 30 de acatiste. Povestea cea mai de poveste este despre reinterpretarea „Cinei cea de taină”, tabloul lui Da Vinci, în variantă lgbtq și așa mai departe. Pentru că asta a fost, în ciuda negărilor. Și bine că a fost. Toate ridicările de suflețele în apărarea credinței provoacă un rîs barbar. Ce naiba are un act artistic cu credința?! Sau dacă are, atunci credința asta, luată pe persoană fizică, nu stă prea bine pe propriile picioare. Mă întreb dacă oamenii de acum patru secole, într-o epocă în care încă mai exista Inchiziția, nu erau cumva mai toleranți sau măcar mai deștepți decît indignații de azi de a putut să picteze Caravaggio toate acele pînze care mustesc de erotism homosexual. Ce fac cînd se duc în marile muzee ale Europei, își pun mîinile la ochi? A, da. Nu se duc. „Cina cea de taină” a fost reinterpretată într-o mie de feluri în diferite epoci, cu prostituate și alți „misfiți”, după vorba unei prietene, și nu a mai sărit nimeni cu posteriorul în tavan. Și apoi toți cei care spun că au fost luate în derîdere credința și Mîntuitorul or fi aflat despre esența acestei narațiuni spirituale de la vreun popă rătăcit. Iisus a fost cel care a stat alături de marginali, de cei respinși, de cei altfel, iubirea lui a reverberat și peste „neamuri”, care au avut dreptul la aceeași lumină. A fost cel care a răsturnat regulile. El a impus o credință a toleranței și îmbrățișării celor în mod sistematic excluși, disprețuiți. Fix invers de cum fac azi indignații de după spectacolul olimpic. Iisus a fost un revoluționar al inimii, azi cei care susțin că îl apără în fața unei reprezentații artistice aleg să vadă doar cu ochii în ciuda avertismentului lui Saint-Exupèry. Sigur că părerile celor care au strîmbat din nas la toate extravaganțele de pe Sena trebuie ascultate atît timp cît nu sînt urlate, cît nu se lasă cu afurisenii și stuchieli, așa cum văd că s-a repezit să o facă, cu entuziasmul unui nou angajat la gazeta partidului, proaspătul purtător de cuvînt al Patriarhiei. Mi-am reprimat un suspin la reamintirea vremurilor cînd slujba asta îi revenea remarcabilului Vasile Bănescu. Acu’, gîndind la ce se întîmplă pe la noi după vreo paradă colorată, mi se pare că tipii ăia de la Paris au un pic de noroc. Păi, poți să speli Sena cu apă sfințită ca pe un amărît de trotuar?!