Grecia universală

Tocmai s-a desfășurat în revista noastră un Dosar care a acoperit multele laturi ale fenomenului numit Grecia. Un fenomen geografic, turistic, istoric, mitologic și spiritual. E evident că țara asta are ceva cu totul special și, după cum spunea o glumă, se pare că înainte de a fi fost dată oamenilor, era terenul de vacanță al zeilor.

Mă înscriu și eu în siajul subiectului și spun că prima mea întîlnire cu Grecia, petrecută în urmă cu 29 de ani, m-a uimit prin senzația că acele peisaje complet noi, cum nu mai văzusem vreodată, existaseră cumva, în mintea mea, înainte. Le știam parcă dintr-o viață anterioară. Niciodată,  nimeni nu-mi explicase cam cum arată Grecia, iar din filme, cu siguranță nu rămăsesem cu astfel de imagini. Ele erau acolo, transmise poate, pe necunoscute căi genetice, de la vreun strămoș. Să fi fost acel bunic al bunicii materne, un anume Panait Gheorghiu, trăitor pe la mijlocul secolului al XIX-lea şi care, deşi venit din Grecia, făcea mereu afaceri în pierdere? 

Poate însă că o Grecie zace cumva în fiecare dintre noi, măcar în aceia din această parte a globului, tot așa cum se spune că sîntem toți rude după Adam și Eva.  

Curios a fost cum în acea primă călătorie ne-am înțeles perfect cu Rodula, venerabila și admirabila grecoaică din Pireu, care ne și invitase (pe atunci era nevoie de invitație ca să intri în Grecia și românii ajungeau destul de rar acolo), fără să știm vreunul dintre noi limba celuilalt. Ea nu știa decît grecește. Aproape că nu-mi explic, astăzi, cum de am comunicat și cum de am și aflat atît de multe lucruri de la ea. Fusese taxatoare în autobuz și avea o pensie echivalentă, pe vremea aceea, cu 900 de mărci germane. Mai ales la prețurile de atunci, nouă ni se părea o sumă incredibilă. Odată la cîteva zile, se vizita cu trei prietene de vîrsta ei și jucau canastă. În timpul partidei se certau în grecește, scoțînd multe ț-uri și s-uri sonore, ceea ce pentru noi reprezenta un adevărat spectacol.

Stătea la doi pași de marele port și mi-aduc aminte, de la prima plimbare pe chei, fascinația pe care mi-au provocat-o uriașele feriboturi andocate unul lîngă celălalt și pe ale căror carene scria cu litere cît ancora: AGAPITOS. Era o cu totul altă lume, deschisă spre mări și zări, conectată cu întreaga planetă, integrată în marele concert capitalist, civilizat.

Mă uitam cu un fel de invidie la turiștii occidentali, de obicei între două vîrste, bronzați, ușor ridați, în pantaloni scurți sau rochii ușoare de vară și cu sandale de piele în picioare, pe care-i puteai vedea prin mai toate locurile turistice interesante. Îi consideram niște favorizați ai sorții. Erau destinși și politicoși, iar eu îmi imaginam că toți erau inteligenți, profunzi, școliți (doar vizitau Grecia) și, bineînțeles, lipsiți de orice fel de griji financiare. Bărbații care aveau și barbă mi se păreau a semăna cu Hemingway. Mai toți. O mulțime de Hemingway.  

Pisicile de care erau pline parcurile și străzile din Atena arătau, la rîndu-le, cu blana lor strălucitoare și pufoasă, cu totul altfel decît cele de la noi. Între timp, deosebirile s-au estompat aproape complet.

Pe un mic vapor, într-o excursie clasică de o zi în trei insule, am făcut gafa să cer o cafea turcească. Stewardul grec m-a săgetat cu privirea și a ținut să mă corecteze: Do you mean greek coffee!

Cu timpul, am avut ocazia să-mi mai aprofundez și să-mi mai rafinez impresiile despre Grecia. Am văzut-o și în călătorii cu cortul, dar și de pe puntea unor yacht-uri închiriate, la care altădată nici nu îndrăzneam să mă gîndesc. Multe lucruri s-au și schimbat cu vremea.

Ultima oară, chiar în vara asta, am vizitat din nou deja românescul Thassos. Am stat din nou cu cortul, într-un camping. Din cauza căldurii, peste zi am căutat locuri cu aer condiționat, ocazie cu care am dat peste muzeul arheologic din Limenas, de unde am aflat că pe acea insulă s-a născut Hegemon, considerat de Aristotel drept inventatorul parodiei. A scris și o comedie. Se pare că în vremea războaielor peloponesiace, cînd a trăit, avea mult succes la public. De la el n-au rămas parodii, dar a rămas parodia.

Tot din acel muzeu am aflat și povestea unui mare atlet din Thassos, pe nume Theagenis care, prin anul 480 î.Hr., a cîștigat o olimpiadă la lupte, pentru că nici un concurent n-a avut curajul să se pună cu el. Un atlet care cîștigă o olimpiadă doar inspirînd teamă celorlalți concurenți, prin reputație și probabil prin înfățișare, pare un campion de-a dreptul absolut. În prezentul nostru, cel foarte dedicat competițiilor sportive, n-am auzit să se întîmple așa ceva. Altă dată, același Theagenis a cîștigat un concurs de alergare la Fthia, considerat locul de baștină al lui Ahile, cel iute de picior. Fiind și fiul unui preot de la templul lui Heracle din Thassos, la o vreme după moartea sa, locuitorii au început să creadă că Theagenis s-ar fi tras el însuși din Heracle și l-au pus în categoria eroilor mitologici. Povești diverse, care mai de care mai interesante, circulă pe seama acestui personaj antic.

Muzee ca acela din Limenas, ori din alte colțuri ale Greciei, nu au nevoie să achiziționeze obiecte de cine știe unde. Sursa lor este locală. Trebuie doar să caute, să sape prin împrejurimi. Pe orice teren viran sau în orice dos de grădină se poate găsi ceva interesant, ba chiar de importanță universală. Asta face ca întinsele zone rurale ale Greciei să nu fie, de fapt, niciodată provinciale.