Hagi senior și Hagi junior se iau la trîntă cu Glasgow Rangers și cu presa scoțiană? Au dreptate unii sau alții, ori și unii, și alții, ori nici unii, nici alții?

În fotbal există o singură dreptate, cea a statisticilor. Cu premisa că nimeni nu e masochist să țină pe bară un fotbalist care i-ar face duminicile frumoase. Statisticile lui Ianis, faultat de o accidentare serioasă și de camioanele de cuvinte răstite și aruncate urbi et orbi de tatăl său, nu țin cu el. Țin cu Rangers. Și cu managerii din Europa care nu i-au găsit un loc prea mult timp în echipele lor. Povestea a început de la Fiorentina. A continuat la Genk, apoi la Rangers, la Alaves și înapoi la Rangers. Un lucru nu s-a schimbat: Ianis nu-și găsește locul. Acum a renunțat la un sfert de salariu ca să rămînă în Scoția, dar nici așa antrenorul nu-i garantează că va juca. În afară, pare că toți au ceva cu el. Înăuntru, toți au ceva pentru el. Despre luările de poziție ale tatălui, care dă de pămînt cu cei care nu îi tratează copilul așa cum l-a tratat el, nu e mare lucru de spus. E un caz clasic de subiectivism militant. În plus, Gică vede eșecul fiului ca pe al său, pentru că el l-a crescut, l-a educat, i-a pus pe tavă propria echipă și i-a netezit drumul, ca la curling, spre fotbalul mare. E greșit să credem că izbucnirile lui Hagi senior sînt numai despre soarta juniorului. Nu. Sînt despre posibilitatea celei mai mari nereușite a lui ca făcător de fotbaliști, pentru că Ianis e cel în care a investit cel mai mult. Lumea largă a fotbalului nu a validat însă acest demers, și asta îl înnebunește. Se dovedește că reușita în fotbal ține doar de sine și de un strop de noroc. Ianis n-a beneficiat de aceste două avantaje. De aceea soarta lui e mai mult vorbită decît realizată. A, și Hagi cel mic mai avea nevoie de ceva. De „întreg satul” care să-l susțină. Dar Hagi senior este de necontrazis, de neînfruntat. Reușita de club a lui Ianis, pentru ceea ce a făcut el la Națională – și a făcut lucruri! – ar fi trebuit să devină un scop al lumii fotbalului. Doar că mai nimeni nu îndrăznește să spună adevărul, mai ales dintre foștii colegi de Generație Maximă. Hagi, în ochii lor, nu e doar Regele, e un Ludovic al XIV-lea, e „Fotbalul sînt eu”. Le-am spus direct unora dintre ei că, neexprimînd public ceea ce cred, inclusiv în cazul lui Ianis, îi fac rău crezînd că fac bine. Prietenii adevărați sînt cei care îți oferă părerea lor sinceră, nu cei care te îmbălsămează în laude. Dar nici un argument nu pare să îi convingă. Par paralizați de un soi de teamă că, dacă l-ar contrazice, l-ar anula. Or, Hagi sînt ei. Așa că povestea va merge înainte în felul ăsta. Pînă la urmă, singura echipă de club a lui Hagi e Naționala, pentru că el e, împreună cu alții, la rădăcina acestei Naționale, nu a trebuit să fie altoit ca în alte părți. Aici e recunoscut, apreciat, are mingea, trage la poartă, e îmbrățișat. Nicăieri nu e mai bine ca acasă, nu? De aceea lumea aparține altora.