Handbal fără Cristina Neagu?

Sau poate că întrebarea ar trebui să fie pusă pe dos: Neagu fără handbal? Răspunsurile sînt diferite. Handbalul fără Neagu, cînd ea se va retrage cu adevărat, va fi același, căci și cu Neagu handbalul feminin din România nu a făcut mare brînză, mai ales în ultimii ani ai carierei extraordinarei jucătoare, supranumită, greșit, Messi. Ea a fost, de fapt, Ronaldo. Deși nu mai era de ani buni cea mai bună handbalistă a lumii, cum tot cotcodăceau unii și alții, a rămas între cele mai bune marcatoare ale sportului ei, ba chiar ale istoriei. Neagu înseamnă golul. Neagu e soluția primă și ultimă, salvarea și renașterea cînd jocul echipelor ei moare încet, pe o muzică tristă, ca în filmele de epocă. Dar Neagu nu a putut fi tot handbalul și nici nu era logic să fie. Neagu recupera doar porțiuni de meci, în zilele bune, în celelalte arunca mult și înscria puțin. Handbalul e un sport de echipă în care oamenii se ajută, se completează, nu e ca în producțiile Marvel cu eroi care salvează planeta. În sporturile de echipă, umanitatea se salvează singură, punînd mînă de la mînă. În handbal, la propriu. Neagu mai avea nevoie de niște Neagu. Dar pentru că nu le-a avut sau pentru că acelea care puteau fi, în felul lor, Neagu s-au mărginit a rămîne membri în orchestra solistei unice, handbalul nostru feminin a ajuns cel mai slab ca performanțe dintre toate națiunile clasice, nemaivorbind de unele noi care ne-au luat fața de mult. Dilema va străbate epocile: Neagu, prin personalitatea ei, a domnit asupra vestiarelor pe care le-a condus către nu mare lucru sau ea e victima incapacității organizaționale de a articula echipe coerente, în care ea să fie fie doar căpșuna de pe tort, nu și blatul, și frișca, și pișcoturile? După un timp fără acest enorm personaj vom vedea cine are dreptate. În fine, la întrebarea a doua răspunsul e simplu: Neagu va face foarte bine fără a mai fi jucătoare de handbal. Neagu nu mai e de mult un om, e o instituție, bine articulată, fardată și vîndută la preț de Hollywood unei țări mari cu vedete puține. De fapt, aici e marea ei performanță, monetizarea fabuloasă a unei carierei relativ sărace. Dacă întrebi copii, adolescenți ori chiar maturi despre cine e Neagu o vor descrie în termenii absoluți ai unei supercampioane. Dar ea este la ani-lumină în spate ca performanțe față de o Katrine Lunde, de exemplu. Lunde e multiplă campioană europeană, mondială și olimpică (noi n-avem decît un singur titlu mondial, și acela cîștigat nu doar cînd Neagu nu era născută, dar nici măcar eu). Lunde nu doar că nu are pensie viageră, dar acum puțin timp a trebuit să caute disperată sponsori pentru echipa ei, triplă cîștigătoare a Ligii Campionilor, amenințată cu falimentul pentru că, ce să vezi, în Norvegia municipalitățile nu plătesc, ca la noi, sportul profesionist și salariile grase ale unor straniere care trec pe aici ca prin lounge-ul de lux al unui aeroport internațional. Neagu a știut cum să profite de toate acestea. Că alții care nu aveau nici un merit au profitat și ei de acest sistem strîmb nu a avut importanță. În sumă, retragerea ei e, de fapt, poarta către o nouă viață de succese. Cristina Neagu se va vinde cel puțin la fel de bine și de aici înainte. Nu trebuie blamată. Sînt mulți care văd în ea un exemplu și, în multe privințe, indiscutabil că e. Dar și ea, ca și destui alții, ne arată că, în acest spațiu pe care ne place să îl numim patrie, reușita individuală o bate la fundul gol pe cea colectivă. Nu e neapărat vina lor. E vina tuturor.