Hollywood Bowl

Incendiile de vegetație din apropiere de Los Angeles par să fie ținute acum sub control, atît cît poate fi controlat un fenomen natural așa de puternic. Focul a făcut peste 25 de victime omenești, a distrus peste 12.000 de case, clădiri și alte construcții, pîrjoliind circa 16.000 de hectare, în special în zona Malibu –  Pacific Palisades. Casa lui Anthony Hopkins a ars (în urmă cu 25 de ani i-a mai luat foc o proprietate, la Londra), în vreme ce o casă a lui Tom Hanks, aflată și ea în zonă, a scăpat ca prin minune. Fiecare cu norocul lui. Regiunea aceea, care era foarte pitorească, e chiar una dintre primele imagini pe care le-am avut înaintea ochilor cînd am ajuns în California, la începutul toamnei. Și părea locul cel mai fără de griji din lume.  

Unele canale de știri au preluat părerile unor specialiști cum că Jocurilor Olimpice din 2028, programate a se desfășura la Los Angeles, ar putea fi anulate din cauza amplorii dezastrului. Ba chiar s-a spus că Olimpiada ar putea fi organizată din nou la Paris, pentru că acolo deja există toate facilitățile. Asta nu poate fi decît o glumă (născocită, eventual, de vreun cîrcotaș francez) pentru cei care nu-i cunosc deloc pe americani. Să renunțe? Cu prestigiul, ambiţiile, finanțele şi forța lor organizatorică?

E aici momentul să povestesc experiența unui concert de pe celebra arenă Hollywood Bowl, aflată și ea destul de aproape de locurile unde a fost incendiul. Era un concert de vară cu filarmonica din Los Angeles, dirijată de Gustavo Dudamel, avînd-o drept solistă pe mezzosoprana Rihab Chaieb. Urma să ascultăm, printre altele, Carnavalul Animalelor de Camille Saint-Saëns și arii din Carmen.

Arena de beton, în aer liber, are proporții americane, adică aproape 20.000 de locuri. Un bilet lîngă scenă costa vreo 750 de dolari (era doar un concert de vară, cum spuneam). Prețul biletelor scădea însă cu distanța față de scenă, ajungînd ca în ultimul rînd să fie de doar un dolar. Chiar dacă de acolo, de sus, nu vedeai prea bine ce se întîmpla pe scenă, puteai urmări toate detaliile concertului pe niște ecrane imense. Noi cumpăraserăm biletele online, încă din România.

În zilele premergătoare concertului am fost bombardați cu mesaje despre unde putem parca și cu invitații de a veni cu cîteva ore înainte de începerea concertului, pentru a face un picnic într-una din cele 14 arii special amenajate pentru asta. Există acolo acest obicei, înainte de spectacol. Noi ne-am dus însă direct la concert, cu mașina. Zona, cu puține clădiri și multe dealuri verzi, era plină de polițiști și oameni de ordine cu veste fosforescente, care dirijau circulația. O agitație asemănătoare acelora din preajma marilor stadioane, înaintea începerii unor meciuri importante. Unele străzi erau închise, cîte un mare afiș anunțînd că acolo nu sînt locuri de parcare pentru concert. În sfîrșit, am fost ghidați spre una dintre imensele parcări speciale, de fapt niște uriașe platouri de ciment, pe care mașinile se aliniau una lîngă alta, în ordinea venirii, sub stricta îndrumare a unor agenți.

De acolo pînă la arenă mai era ceva de mers și de traversat o autostradă, printr-un tunel subteran. Atunci am văzut o mulțime de oameni în vîrstă, unii în cărucioare cu rotile, adunați într-o stație de autobuz. Pentru că le era greu, sau chiar nu puteau să coboare prin tunel, erau preluați de autobuze speciale, care-i duceau pe niște drumuri ocolite pînă chiar la intrările Hollywood Bowl. La destinație au fost anunțați că la ieșire vor trebui să urmeze linia verde, ca să ajungă înapoi la autobuze. M-am întrebat atunci cum oare vor găsi toți oamenii aceia o linie verde, după concert, cînd avea să fie întuneric.

În fine, am intrat în incinta arenei și ni s-a indicat precis ce lift trebuie să luăm pentru a ajunge la locurile de pe bilete. În așteptarea orei de începere, mai învîrtindu-mă încoace și încolo prin curtea arenei, am dat peste un magazin în care erau multe sticle de vin. Am văzut că lumea cumpăra și primea și pahare. Vînzătoarea mi-a confirmat că se poate bea în timpul concertului. Mi-a recomandat chiar o sticlă de vin italienesc, alb și deja bine răcit. Era extrem de cald. N-am rezistat. Am luat și pahare. M-am întors la locul meu cu vinul, spre amuzamentul alor mei. Dar viața în California e mai bună și mai interesantă chiar decît putem noi să ne imaginăm. La un moment dat, printre rînduri au apărut doi domni de peste 70 de ani, ținîndu-se de mînă. S-au așezat relaxați și complet senini, pe rîndul din fața noastră. Unul a început să-și toarne vin în pahar (luat probabil din același magazin), celălalt a scos din geantă un mic tub, i-a deșurubat capacul care avea atașat un inel și, cu absolută nonșalanță, a început să sufle ușor, lansînd spre cer serii întregi de baloane de săpun… Fericiții posesori ai celor mai scumpe locuri, de lîngă scenă, stăteau la mese și erau serviți de chelneri. Puteau mînca în timp ce ascultau muzica.

Înserarea nu a adus mai multă răcoare. Arena aproape s-a umplut și parcă fierbea. Betoanele ei înmagazinaseră întreaga căldură de peste zi. Dealurile din jur creau însă o senzație de pace, sub un cer brăzdat de razele deja violete ale amurgului. Pe o culme din apropiere se aprinseseră luminile unei cruci mari. De-a stînga și de-a dreapta scenei fluturau două steaguri enorme, al Americii și al Californiei, cel cu ursul.

Au intrat instrumentiștii, apoi și dirijorul, în aplauzele mulțimii. Concertul a început cu imnul Statelor Unite. Toată lumea s-a ridicat în picioare. Mulți și-au dus și mîna dreaptă la inimă. Atunci am observat că un culoar întreg, pe la mijlocul arenei, era destinat celor cu dizabilități. Zeci de persoane în cărucioare cu rotile. Și, total neașteptat, toți se ridicaseră în picioare, sprijiniți în bastoane, de mînerele cărucioarelor sau de parapetul pe care-l aveau în față, fiecare cum putea. Nu aveau neapărat handicapuri care să-i imobilizeze total. Mulți erau, probabil, doar prea în vîrstă ca să meargă fară ajutor.

Concertul a fost plăcut. Între părțile din Carnavalul Animalelor erau proiectate desene animate realizate și comentate de fiul lui Dudamel, în vîrstă de 13 ani. Mezzosoprana a fost o Carmen adevărată. La final, spre ieșirea din arenă, au apărut o mulțime de oameni de ordine cu niște bastoane electrice verzi în mîini, creînd o adevărată cale luminoasă spre autobuze, pentru cei aflați în cărucioare.

Și credeți că oamenii ăștia ar putea renunța la Olimpiadă?